Modelul educativ

Căutarea și promovarea modelelor formative au fost și sunt preocupări explicite ale tuturor programelor educaționale sau ale unor proiecte socio-culturale. Încercarea de a găsi modelul potrivit, la un moment dat, pentru colectivitate sau individ, rămâne o temă de reflecție nu numai pentru educatorii de profesie, dar și pentru alte entități ale comunității care nu se pot sustrage unor obiective educaționale (familie, biserică, armată, mass-media etc.).

Modelul educativ este un corpus exemplar de norme – fie doar stipulate, fie doar întrupate, fie emise și încarnate în același timp; exigențele de perfecționare a persoanei pot fi anunțate pur și simplu, dar și întrupate la nivelul unor acte, conduite, habitus-uri, aparținând unor indivizi actuali sau potențiali. Modelul poate fi atât o construcție ideatică, abstractă, cuprinzând imperative și valori (uneori ușor utopice), dar se poate identifica și în modul de a fi sau de a deveni propriu unei personalități. Ambele ipostaze ale modelului formativ își au importanța lor. Modelul paideic abstract este conștientizat sub forma unui ideal, care animă și-l poate propulsa pe individ pe un traseu existențial superior. La nivelul practicilor educaționale curente se invocă, deseori, idealul educațional, care este un supramodel ce întruchipează o normativitate referitoare la profilul caracterial-comportamental al unei personalități. Sunt tineri – mai ales adolescenți –  care mai degrabă rămân afectați și atrași de mirajul unei construcții ideatice, cu o tentă ușor metafizică, decât de concretețea pe care o poate dobândi setul respectiv de valori. Dimensiunea „transcendentă” a modelului devine efectivă și lucrătoare asupra candidatului la formare, ființând ca un „punct de fugă”  pentru evoluția lui. Modelul concret, imanent (un profesor, un părinte, un prieten, o personalitate oarecare, un star de cinema sau din domeniul muzicii etc.), poate și acesta capta pe tineri, prin contagiune directă, datorită forței efuziunii valorice (sau nonvalorice) răspândită masiv, prin prezența unor calități ce tind să fie imitate, adăugate sau amplificate.

Modelele pot fi directe, identificabile imediat în realitatea proximă în care suntem integrați (profesorul meu, prietenul meu etc.), dar pot fi și indirecte, mediate de diferite ipostaze culturale (literatură, film, mitologii – mai vechi sau mai noi etc.). Modelele pot fi atât reale, naturale, cât și ireale, construite. Ele sunt purtătoare de valori, dar și de false valori. Le putem întâlni din întâmplare, fără căutări îndârjite, noi ducându-ne spre ele, din inițiativa proprie (chiar dacă dimensiunile acesteia ni le-am proiectat demult în spiritul nostru) dar, de multe ori, acestea ne sunt sugerate, induse sau impuse cu acribie prin tehnici sofisticate de manipulare a conștiințelor.

De regulă, modelele sunt livrate sau sugerate de alții. Educația instituționalizată reprezintă o heteromodelare (formare de către alții), după repere de multe ori unice, standardizate, în conformitate cu o gamă destul de săracă de modele, dacă nu chiar unilaterale. Deseori, modelele livrate „oficial” sunt substituite ilicit de școlari cu alte modele, procurate pe cont propriu din mediul în care ei se mișcă, unele dintre ele fiind valide, altele având evidente determinări problematice. Automodelarea este deosebit de pozitivă, dar ea apare după o heteromodelare prealabilă. Modelarea făcută de alții trebuie să conducă la conturarea unei autonomii și a unei responsabilități în ceea ce privește automodelarea.

Căutarea de unul singur a modelului autentic și potrivit propriului eu ar trebui să constituie ținta supremă a oricărui program de pregătire. Într-o perioadă de inflație a modelelor (criza modelelor formative nu este de ordinul penuriei, ci de ordinul supraproducției), accentul va fi pus nu pe izolarea și aneantizarea modelelor negative (care oricum vor circula – cenzurarea lor nu mai poate fi o cale sigură de a le stârpi), ci pe imunizarea individului față de contagiunile posibile venite din direcția falselor modele. Dacă există o criză a modelelor formative, aceasta derivă din proasta noastră situare și orientare
față de ele. Sunt suficienți stimuli modelatori în jurul nostru, dar trebuie să știm să-i depistăm și să ne orientăm spre cei valizi, autentici și nu spre alții. Educații își vor alege singuri modelele veritabile, neluând în seamă incitările venite dinspre cele false. Cele false, care sunt cu nemiluita, trebuie arătate, criticate și izolate. Vor dispărea de la sine, poate, când persoanele nu le vor mai lua în seamă.

Modelul atrage prin aceea că el întrece cu ceva felul de a fi al persoanei la un moment dat. Prin el îmi dau seama că ceva din ființa mea este precar sau limitat dar, în același timp, mă și mobilizez pentru a depăși starea conștientizată. Tentația asemănării cu chipul altuia se naște în cazul unei diferențe axiologice autoasumate și recunoscute de cel în cauză. De aceea, nu-mi pot propune să „semăn” cu mine însumi, ci cu „altceva” sau „altcineva”. Progresul și împlinirea în plan axiologic sunt incompatibile cu situările uni-nivelare, tautologice. Modelarea presupune acceptarea unei alterități, care mă întrece valoric (sau, cel puțin, așa cred eu despre aceasta). Există însă riscul ca în această devenire și acaparare a trăsăturilor modelului să pierd din vedere distanța care trebuie s-o păstrez față de el. Acapararea totală a unui model mă poate desființa pe mine ca entitate, ca personalitate. Nu toate notele modelului sunt transferabile sau benefice pentru mine și nu toate trăsăturile mele se lasă modelate în sensul cerut de model. Modelarea este, de fapt, o „negociere” între eul propriu și alteritate. Aceasta este un fel de „fericită întâlnire” ce cauzează o revelare a unor calități pe care le posed deja dar care sunt „trezite” de abia de căutare, de o re-găsire a mea pe drumul către model. Încăpățânarea de a deveni identic cu modelul mă conduce către desființare.

Modelul va funcționa doar ca un punct de referință pentru cel ce tinde să și-l aproprie. Trebuie să ne ducem suficient de mult către acesta, dar să și păstrăm distanța cuvenită. Modelul veritabil ne pune în mișcare, ne urnește ființa din loc, dar ne pune și pe gânduri, ne invită la reflexie, ne trimite, printr-un fel de recul, la noi înșine. Într-o anumită măsură, el ne ține pe loc, ne stabilizează într-o matcă care ni se potrivește sau este pe măsura noastră.

Modelul este un pretext pentru regăsirea proporțiilor noastre adevărate. Este bine să știm cât să ne apropiem de el, până unde merge filiația, când și cât să ne împotrivim acestuia. „Despărțirile” de model sunt normale și pot să dea seama tocmai de măreția forței și amplorii lucrării acestuia asupra noastră. Adevăratul model este cel ce ne trimite dincolo de el, cu ceva din el, pentru regăsirea naturii noastre intime. Ocultarea sau dispariția modelului anunță maturizarea modelării noastre. Forța modelului stă în amplitudinea și adâncimea modelării. Un model ne-a format cu adevărat când nu mai avem nevoie de el, când ne putem descurca fără el. Și, poate, atunci când noi înșine am devenit, pe nesimțite, un alt model.

Căci modelul nu aspiră la singularizare, ci caută să se multiplice prin difuziune. Nu unicitatea splendorii lui
trebuie să ne impresioneze, ci multiplicitatea disipării generoase, la nivelul cât mai multor indivizi. Modelul nu este „mare” prin el însuși, ci prin reverberațiile lui în timp și spațiu, datorită forței iradiante ce se exercită asupra unei totalități de oameni.

Modelul este (auto)reproductiv, se perpetuează prin alte modele ce tind spre același rang și valoare.