Întoarcere la casa bunicilor…

De mult timp îmi propusesem să revăd casa bunicilor dinspre mama, situată în satul vecin cu cel natal. După plecarea lor în lumea drepților, frumoasa și imensa lor grădină (așa mi se părea prin comparație cu ce aveau părinții) a fost lucrată ani buni de frații mamei care, la un moment dat, odată cu ivirea greutățile vârstei dar și din cauza distanței mare față de oraș, au hotărât, prin consens, să înstrăineze locul cu pricina. Mergeam des vara pe acele meleaguri, și cum nu prea aveam posibilități să plec la mare sau la munte, escapadele la bunici, într-un perimetru de desfătări și de situații noi, mai estompau din monotonia vacanțelor lungi de vară.

În urmă cu câteva duminici m-am învrednicit să mă dedau unei curajoase întoarceri în timp pentru a regăsi ceea ce gândeam că mai există încă. M-am avântat înspre acest experiment regresiv, fără să mă gândesc la toate consecințele. Întâi de toate, mersul spre acel sălaș nu s-a maifăcut pe aceeași cale (adică pe jos, peste deal), ci pe un alt traseu – mai modern și sofisticat (cu mașina, pe un drum ocolitor amenajat recent prin fonduri europene). Dacă în trecut cei 4-5 kilometri se constituiau într-o adevărată epopee a întâlnirii cu natura (hălăduind pe cărarea ce trecea prin poieni, crânguri, huceaguri, râpi, povârnișuri, culmea dealului – de unde se vedea toata valea Prutului și dealurile Basarabiei – și pe unde mă întrețineam cu albinuțe, bondari, felurite păsări, iepuri, șopârle, chiar șerpi etc.), acum pe ruta triplă, sub aspectul distanței, nu m-a acompaniat decât zumzetul autoturismului, muzica în surdină a radioului și peisajele dinamice decupate de geamurile mașinii.

Casa bunicilor este situată la marginea opusă intrării în sat, așa încât sunt nevoit să străbat toată localitatea, luând aminte de una, de alta. Multe schimbări – în bine, dar, mai mult, în rău. Pe ici pe acolo câte o casă mai răsărită, de tip nou, făcută de unii ce pesemne lucrează în străinătate, cele vechi fiind degradate vizibil sau dărăpănate; câte un butic la încrucișare de ulițe, câțiva oameni la o bere așteptând să treacă timpul, câini leneviți de căldură pe după garduri, câte o bătrânică mergând agale spre centrul satului. Ulița strâmtă și adâncită spre casa bunicilor e tot din pământ, ca pe vremuri; îmi și imaginez cum se transformă ea în pârâu pe timp de ploaie.

Cu multă grijă să nu intru în vreun gard, ajung la locul căutat: ce durere, ce întristare, ce suspin! Nimic nu mai este ca altădată. Noua stăpână a casei, probabil mirată de zgomotul mașinii (bănuiesc că așa ceva se întâmplă o dată pe an, din cauza precarității drumului), iese la poartă. O întreb, mai mult de formă, dacă drumul e bun și dincolo de casa ei; îmi răspunde că e mai cuminte să mă opresc aici, mai încolo nu se poate înainta decât cu căruța cu cai. Curios să o cunosc și să aflu și mai multe lucruri, intru în vorbă cu ea, îi spun până la urmă cine sunt și ce caut. E o pensionară de circa 68 de ani, fostă muncitoare de prin oraș, retrasă acum la țară din pricina greutăților vieții. Trăiește la un loc cu băiatul și nora – foști muncitori, foști șomeri, ce își duc zilele cum pot și ei. Îi câștig încrederea și mă invită în curte. Casa, care nu a beneficiat de nicio primenire de pe vremea bunicilor, stă să pice; tabla de pe acoperiș este plină de rugină și mă-ndoiesc că mai stăvilește apa să nu treacă pe dedesubt; câteva acareturi noi, adăugate de noii stăpâni, adăpostesc ceva porci, un cal, niște iepuri și păsări de curte; lucruri aruncate la întâmplare, o căruță strâmbă într-un colț de curte, bălegar și gunoaie cât cuprinde, buruieni de toate felurile, tufe și copaci crescuți la întâmplare.

Unde sunt pomii cei feluriți și bine îngrijiți? Unde-i fântâna, din jumătatea grădinii de peste pârâu, cu budăiul cel dăltuit în piatră, vechi de sute de ani? Unde-s tufele de vie, ca din poze, înșirate pe araci, din care bunicul aducea nepotului – cel harnic și deștept (așa mă gratula) –, cu bucurie și oarece fală, cei mai gustoși struguri de pe lume? Unde-i parcela, ca la carte, cu ceapă, ardei grași, vinete și câte or mai fi fost, din care bunica prepara cele mai gustoase mâncăruri de post? Dar unde-i grădina plină cu flori? Nimic din toate acestea…

De pildă, în grădina bunicilor de aici florile își aveau sălașul lor in fața casei, pe spații întinse, generoase. Erau flori mirositoare, cu parfum puternic, mai ales înspre seara și dimineața (bujor, crin, regina nopții, petunii, dalii, hortensii…), iar mireasma lor se amesteca, deseori, cu aroma de dude negre, mari, savuroase, din pomul din stânga casei (am constat acum că nu mai este) sau cu cea de pere mustoase, văratece… Mai interfera acest parfum cu mirosul jumărilor si al omletei celei de dimineață, pregătită de bunica la plita cea „hrănită”cu vreascuri din bucătăria improvizată pentru vară…

Amintiri, amintiri, amintiri… Caut o realitate care nu mai dăinuie decât în memoria mea.

Așa încât, această descindere a fost încă un prilej pentru a (-mi) demonstra că realitatea sufletului, purtată de memorie, nu mai coincide cu o realitate ce se desfășoară aici și acum și că e un nonsens să o legitimezi în acest fel.

Memoria sufletului, prin care se gestionează trecutul, nu mai are nevoie de o „probă” prin raportare la fapte prezente. A devenit o realitate suficientă sieși ce trebuie conservată ca atare. Dacă ținem să o testăm, pot apărea două pericole: să fim dezamăgiți de noua realitate pe care o găsim sau să omorâm în noi prea frumoasele și fericitele amintiri.