Undeva, cândva…

În urmă cu mulți ani – să tot fie un sfert de secol -, am vizionat un film de dragoste, cu titlul „Undeva, cândva”. Bineînțeles, nu singur. Iată povestea, pe scurt, rememorată de cineva din… timpul prezent: un tânăr ajunge, călătorind în timp, să trăiască o poveste de iubire într-o atmosferă plină de farmec la început de secol XX. Idila ia sfârșit în mod brusc, imaginea iubitei se estompează și dispare în clipa în care din buzunarul lui se rostogolește o monedă, un obiect din lumea lui, adus, din neatenție, dintr-un timp viitor într-o lume deja dispărută. Motivul călătoriei în timp și al consemnului încălcat ocupă foarte puțin din scenariul filmului, felul în care este construită însă întreaga poveste mi-a plăcut și mi-a rămas în memorie (!).

Nu voi întârzia asupra poveștii de iubire (din film…), ci asupra acestui mit al întoarcerii în timp, reluat, în diferite ipostaze, în filosofie, literatură, cinematografie etc. Prezența lui denotă o dorință de pre-refacere a legăturii noastre cu timpul, de resemnificare a ceea ce a fost cândva dintr-o ordine a prezentului, de re-acțiune în raport cu niște întâmplări trecute și, poate, o necesară și tainică chemare față de ceea ce am fi putut fi sau deveni. Cu siguranță că trecutul în sine nu mai poate fi schimbat, ci raportul nostru cu el, primind un alt înțeles, o altă lumină.

Raportarea la axele temporale (trecut-prezent-viitor) spune ceva despre ființa prezentă, despre obsesiile, obstacolele, visele, perspectivele ei. Jocul și dinamica dintre cele trei coordonate fac ca prezentul unei persoane să aibă conținut și sens. O deteriorare a raportului nostru cu trecutul (prin paseism, ancorare doar la ceea ce a fost, precum și prin uitare, neglijare…), dar și a relației cu viitorul (prin reverii sau vise „deșarte”…) anunță persoane nu mai puțin de-centrate, dezechilibrate în raport cu ipostazele temporale. Atașamentul unilateral față de un pol sau altul arată faptul că nu prea suntem bine așezați pe „linia” timpului, „lipindu-ne” de o extremă sau alta. Mișcarea și glisajul în acest interval constituie un semn al sănătății și echilibrului mental, spiritual.

Trebuie să recunoaștem că temporalitatea nu poate fi percepută în sine, nu poate fi „manevrabilă” ca atare, ci trebuie legată de un loc (undeva…), de un moment anume din viața noastră (cândva…), dar și de un anumit eveniment (povestea de iubire, să zicem). Fixația în timp se face întotdeauna în raport cu anumite acțiuni, anumite personaje, anumite trăiri personale. Percepțiile noastre trebuie să aibă un conținut plin de concretețe; nu suntem nici zei, nici …dumnezei, pentru a ne putea raporta la timp direct, palpabil, fizic, ci prin „faldurile” actelor, gândurilor, sentimentelor noastre, ancorate într-un aici și acum, încărcate de evenimente sau gesturi mărunte, omenești, prea-omenești… Raportul cu timpul este mediat de ceea ce a fost (sau este) în inima și mintea noastră.

În altă ordine de idei, nu tot ce ține de trecut intră în memorie și devine un referențial necesar pentru o persoană sau alta. De cele mai multe ori, fondul „cronologic” al unui individ este alcătuit din momente semnificative pentru el, din acte nodale, cu impact asupra prezentului și viitorului. Cele mai multe dintre secvențele derulate se pierd în negura uitării, căci …și uitarea-i scrisă-n legile omenești. Durabilitatea „impregnării” memoriei noastre ține de consecințele pe care un anumit eveniment le-a avut asupra evoluțiilor ulterioare. De aceea, memoria este selectivă, nu înregistrează sau reține decât ceea ce „convine” prezentului particular al persoanei, perspectivei ei de afirmare. Revenirea la trecut nu se face global, indistinct, ci tocmai prin intermediul actelor încărcate cu un anumit sens pentru individ. Facem totuși o remarcă: evenimentele ulterioare care apar în existența unei persoane pot să resemnifice evenimentul inițial, estompându-l sau, dimpotrivă, imprimându-i înțelesuri suplimentare. Ceea ce survine la un moment dat poate să sublinieze anumite contururi, să diminueze pe altele, să conducă la descoperirea de noi valențe, să „creeze” un eveniment „nou”. Prezentul poate „trezi” și aureola evenimente care altădată nu spuneau mare lucru. Re-lecturarea din prezent, a ceea ce a fost cândva, nu este niciodată inocentă și demonstrează o anumită apetență, cerință sau carență a timpului actual. Aducerea la „suprafață” a ceea ce a fost se face tocmai pentru că prezentul predispune sau „presează” la așa ceva prin anumite interese, nevoi, expectanțe ale eului.

Față de trecut se naște o mare responsabilitate. Nu-l putem „învia” sau „răscoli” oricum. Nu-l putem „trezi” decât atunci când prezentul este destul de pregătit să-l readucă la suprafață, să-l înțeleagă, să-l gestioneze. Orice gesticulație neatentă sau nelalocul ei, orice intruziune și forțare a prezentului pot să anihileze raportul cu ceea ce a fost (precum acea „monedă, un obiect din lumea lui”, din film, ce a stricat totul). De aceea, binecuvenitele amintiri (ale copilăriei, ale iubirilor, ale necazurilor de altădată…) pot re-echilibra ființa prezentă, conducând la o împăcare cu sine, cu experiențele trecute de tot felul și, de ce nu, cu semenii din jur.

Ceea ce facem sau suntem acum nu este decât o rezultantă a ceea ce am fost undeva, cândva…, dimpreună cu alții. Iar ceea ce vom face în viitor va fi o consecință a ceea ce suntem și facem acum. Ne dăm seama, așadar, că prezentul este singurul timp asupra căruia putem acționa – și care trebuie să ne preocupe cu adevărat – pentru că el este „generatorul” a ceea ce va fi, și că în el trebuie să sădim speranțele viitorului, ferindu-ne, desigur, de metehnele trecutului.

Nu doar în trecut, ci și în viitor poate fi creat un …undeva, cândva.