Despre un anumit fel de lacrimi…

Probabil că omul se întâlnește cu lacrimile de cum se naște. Sunt ale mamei lui, în chinurile facerii, dacă nu cumva chiar pântecul ei, în acel moment, devine un fel de „mare lacrimă” din care se ivește o nouă ființă, un nou destin. Tot așa, trecerea dincolo este însoțită de lacrimile urmașilor, ale prietenilor, ale naturii, ale întregii unduiri cosmice…

Vom avea în vedere în cele de mai jos doar plânsul și acele lacrimi autentice, purificatoare, lămuritoare, care îl fac pe om să se înalțe în fața semenilor săi, a lui însuși și a orizontului transcendent. Este vorba despre acel plâns pe care părinții filocalici îl numesc „plâns plin de har”, „plâns fericit”, „de bucurie făcător”, resimțit ca o „tristețe bucuroasă”, vestitor al conversiunii interioare și al înălțării sufletești. Literatura în acest domeniu pomenește și de lacrimile „false”, „păcătoase”, de lacrimile „de crocodil”, ale „slavei deșarte”, de plânsul ca labilitate sau debilitate. Este vorba de acel comportament situat la limita patologicului, a deviației etice, important de studiat, dar pe care nu-l vizăm aici, deocamdată.

Omului îi este dat să se raporteze la lume și prin propria simțire și afecțiune. E un semn al trăirii ei, nu numai al cunoașterii sau al unei întrebuințări oarecare. E un act gratuit – prin excelență, de  trăire intensă, prin bucurie sau suferință, de regresiune a firii spre o naturalitate de „grad zero”, fără încorsetări, înfrânări sau calcule artificiale. O astfel de stare privilegiată este aceea când omul se manifestă prin plâns, prin vărsarea de lacrimi însoțite de un tremur interior, de o reașezare a faliilor afective subtectonice, de o recalibrare a ființei după noi valori. E o stare de har, resimțită ca acel ceva ce survine „nesperat”, „în ultimul  moment”, când totul pare a fi iremediabil și definitiv pierdut, dar când, deodată, același tot apare altfel deslușit, aureolat de o nouă lumină …

Plânsul redă omului ceva din puritatea și perfecțiunea sa primordială. „Darul lacrimilor” e o stare a firii neracordată la reguli, la cutume, la conveniențe arbitrare, ci la valori înalte, care transcend efemerității și circumstanțialului. Socializarea și exigența traiului „civilizat” vin cu multe interdicții, unele care apasă sau denaturează manifestarea firească a omului. Suntem învățați încă de mici că nu-i frumos să plângi, că nu se cade să-ți arăți „slăbiciunile”, că trebuie să fii „bărbat”, că e indicat să ne abținem în a ne manifesta emoțiile în văzul lumii. Oare acestea sunt calități? Ne fac să devenim mai umani?

Lacrimile probează o sinceritate a insului în raport cu alții și cu sine însuși. Ele  sunt expresia (sau sunt consecința) unei încordări interioare edificatoare, a unei situări sau apropieri maximale, prin responsabilizare, în raport cu esența ta și cu ceea ești cu adevărat. Ele anunță o formă de iluminare interioară care te face să fi mai bun, mai drept, mai demn, mai frumos. Devin, într-un fel, puncte de reper și piatră de temelie pentru ivirea unei bucurii aparte: „Și pentru că îmi aduc aminte de lacrimile tale, doresc mult să te văd, ca să mă umplu de bucurie” (Epistola a doua către Timotei a Sfântului Apostol Pavel, Cap. 1, 4). Izbucnirea în lacrimi, cea autentică, nu este un act programat, ci scapă oricărei constrângeri motivaționale. Are totuși o consecință imediată pentru că răscolește conștiința, printr-o rabatere asupra ei înseși. Lacrimile pot anunța un început de drum, un om nou, un debut de reabilitare prin ștergerea răului dindărăt și adulmecarea frumuseții care se deschide în față. Au o sorginte ce ține de pricini omenești, prea omenești, dar ajung să îmbrace rațiuni …duhovnicești.

Plânsul, în viziunea Sfântul Ioan Scărarul – un împătimit și un model al desăvârșirii – este un „act de aur al sufletului scăpat de sub orice țintuire și înfipt de tristețea cuvioasă în lucrarea de cercetare a inimii”, fiind o treaptă necesară spre urcușul către Dumnezeu. Sufletul dialoghează doar cu el însuși, având ca reper exemplaritatea perfecțiunii divine ce nu este afectată de nici un element circumstanțial. E un act pur prin excelență. Nu mai interesează cadrul de manifestare a actului, ci repoziționarea eului în raport cu un scop suprem, chiar dacă acest fapt presupune oarece disconfort sau tristețe interioară. Plânsul nu te mai ține pe loc, ci te eliberează pentru a face un salt ontologic prin dobândirea altui nivel valoric.

Plânsul nu trebuie luat ca un accident lăuntric, ca un episod rarisim ce trebuie repudiat, înfrânat, ascuns. Dacă ai de plâns, atunci e bine să îi dai drumul. „Când ai ajuns la plâns, ține-l cu toată tăria”- ne îndeamnă, oarecum paradoxal, același Ioan Scărarul. Actul de a plânge trădează o trezire a conștiinței tale la cea mai înaltă cotă și care se manifestă printr-o responsabilizare pe măsură. Nu este un consum umoral, o descărcare de energii negative, „vinovate”, ci  e un fel de „judecată” a propriului destin de la înălțimea unui supra-eu ce singur ți l-ai descoperit, și care ia amploare, te veghează pe măsură ce ești cuprins de „focul tot mai scânteietor al plânsului”. O judecată ce presupune decantare, reflecție, raționalitate. O maturitate existențială maximă! Pentru că ”lacrima e fiica gândului, iar tatăl gândului e mintea rațională”. Ba, mai mult, relativ la forța răscolitoare și vocația plânsului, „nu ajunge la frumusețea plânsului cel ce plânge când voiește, ci cel ce plânge pentru că se află în cele ce voiește”. Plânsul devine o instanță constructivă, edificatoare, reformatoare. E un cadru de revenire a umanului în albia ce îi este consubstanțială, normală, după oarece zvârcoliri sau rătăciri.

În fine (dar nu în ultimul rând), lacrimile atestă că îl ai în vedere și pe altul, pe aproapele sau pe departele tău, la care te raportezi prin identificare, prin respect, prin prețuire, prin iubire. Poți plânge pentru tine, dar poți plânge și pentru altul. ”Dacă ești curat, atunci împrumută-ți lacrimile altuia și plânge împreună cu fratele pentru păcatele lui. Dar, o!, de-am plânge noi numai pentru păcatele noastre! (Sf. Ioan Pustnicul).

Vom conchide spunând că lacrimile denotă o aureolare a sufletului și o directivare a lui către noi trepte de desăvârșire. Ele conduc către o formă specială de fericire. Dau seama de o anumită măreție a ființei, de o nemaipomenită forță de transgresiune a circumstanțelor, de o putere de autodepășire a unei condiții precare. Lacrimile „sunt ploaia în care se topește primejdia furtunii, descărcarea trufiei și dăruirea iertării”, cum sensibil se exprimă Antoine de Saint-Exupery. Ele conduc la iertarea altora și a sinelui. Lacrimile atestă în mod evident că o durere a fost asumată, înțeleasă, sublimată, depășită.

Ferice de omul care ajunge să plângă știind și de ce!