În materie de formarea profesorilor, învățăm atât prin noi înșine (prin rafinarea unei tradiții în domeniu), dar și de la alții. În acest sens, am avut privilegiul unei noi întâlniri transnaționale (printr-un proiect Leonardo) la IUFM Niort-Poitiers cu colegi din Franța, Spania, Belgia și România. O zi întreagă durează călătoria până la destinație: două avioane până la Paris, două trenuri până la Niort, așteptări în aeroporturi, gări, hale, coridoare. Lume de toate felurile, limbi și etnii diverse, cumul de imagini pestrițe, contrastante, îngrămădite într-o singură zi. Dimineața pleci din lumea ta pentru ca spre seară să ajungi într-alta. Desigur, zburând cu avionul…
Zborul devine un ritual ce are la bază un algoritm format din aceleași gesticulații și proceduri. Eficiența și siguranța lui sunt date de punerea în act a unui ceremonial cu actori la vedere și foarte mulți ascunși. Cu mici variații, se re-produc cam aceleași acte: înregistrări, controale, sugestii, amabilități, zâmbete. Totul pentru confortul și fericirea pasagerilor. Asta face ca deplasarea la un moment dat să devină ternă, plicticoasă, comună. Altădată, o deplasare la Paris, de pildă, devenea un eveniment al vieții, o aventură crucială, un punct nodal biografic. O experiență existențială ce marca istoria personală, a familiei, a descendenților. Cu poștalionul, treaba se derula în câteva săptămâni. Acum, totul durează câteva ceasuri. Câștigăm timp, dar renunțăm la experiențe inițiatice, edificatoare, fundamentale. Sau le înlocuim pe cele vechi cu altele noi?…
Zbor deasupra lumii. Pasărea cerului e mărturia vie a puterii omului de a sfida natura și constrângerile ei – așa se spune. Simți și tu, chipurile, că ești la înălțime, că ești mare, că ești cineva. „Mărinimia” artefactului zburător camuflează, într-un fel, „nimicnicia” ta. Împrumuți clandestin de la el ceea ce nu poți să fii. Aluneci printre nori, te strecori prin cele stihii, sclipiri, răceli. Nu-ți pasă, ești în siguranță, te cufunzi în scaunul cel cald și intri într-o stare de abandon, de calm, de dulce somnolență. Devii copilul cel dintru începuturi în „pântecele” unei mașini din metal. Câte un tremur și zgâlțâitură îi mai dau peste nas pornirii tale trufașe. Te trezești brusc realizând cât de precară îți este condiția: depinzi de un om, de ceea ce se petrece în mintea lui, de stări infinitezimale, de capriciile naturii. Zborul poate deveni o ocazie de a conștientiza diferența dintre a fi și a nu fi. Zborul face ca cele două planuri să se apropie foarte mult. Aluneci înspre straturile existenței tale profunde. Zbor deasupra unui ghem de întâmplări. Zbor deasupra unui cuib de cuci…
Iar noi, odată ajunși la locul întâlnirii, discutăm despre chestiuni foarte serioase: despre identitatea profesională a profesorului, despre construcția acestui statut, despre determinări, dimensiuni, incidențe, vulnerabilități. Una dintre cele mai vechi meserii a umanității este în căutare de sine, de definire, de delimitare a propriilor limite și posibilități. Se observă, în ultimul timp, o modificare a statutului profesoral dintr-o triplă perspectivă: o modificare a etosului (modul de a percepe lumea și de a acționa), o modificare a angajamentelor (în raport cu instituția și cu cei pe care o deservesc – elevii, părinții, comunitatea, statul), o modificare a identității sociale (prin statute atribuite, recunoscute simbolic sau material). De asemenea, convenim că au survenit mutații referitoare la perceperea timpului și a spațiului (obiectual sau construit, instituit) de către profesor. Temporalitatea capătă valențe noi în relație cu propria persoană (timpul individual) dar și în raportul cu alții (timpul social). Corelativitatea dintre cele două moduri de trăire a timpului nu se realizează întotdeauna ușor și nu se potențează în beneficiul ambelor paliere. În ce privește spațiul (fizic dar și cultural), acesta devine plural, racordarea putându-se face, funcție de gradul de consistență și de „stăpânire” a acestuia, către un spațiu familiar (cunoscut, cel al clasei sau al domeniului educațional), către unul pasager (cel vizitat sau accesat ocazional – spațiul unei instituții de formare cu ce pune la dispoziție și aduce nou, de pildă), către unul interzis (un spațiu problematic sau acțional, care nu ține de competența sau atribuțiile profesorului – cum ar fi ținerea gestiunii contabile a resurselor educaționale), către unul visat (cel sperat, în care se dorește a se ajunge printr-o extensie profesională). Interesante aceste mutații, din care am avea de învățat…
Mutații care privesc și experimentarea pe cont propriu a unui rol pe care urmează să ți-l asumi ca profesor. Te formezi ca educator nu numai prin accesarea unor cunoștințe, ci și prin construirea – treptată, asistată – a unor deprinderi. O pregătire de calitate se bazează pe un raport just, nimerit, dintre componenta teoretică și cea practică. Iar în legătură cu această poveste, se pot isca discuții interminabile. Relația invocată este diferită în cele patru țări atât sub aspectul duratelor alocate celor două dimensiuni, dar și al modului (am spune chiar intensității) în care acestea se activează. La ceilalți parteneri nu sesizăm un timp mai mare alocat practicii pedagogice comparativ cu ce se petrece la noi. Dar ceea ce se întâmplă în acel interval este relevant, consistent, cuprinzător, făcut cu profesionalism și responsabilitate. Profesorul îndrumător (care conlucrează cu tutorele din facultate) se ocupă doar de 1-2 studenți, pe care îi introduce în „bucătăria” meseriei într-o perspectivă foarte concretă, prin imersiunea studentului în faptul educațional (un fel de „calificare la locul de muncă” – pentru cei care își mai aduc aminte). Dispozitivele și instrumentele de urmărire a acestui travaliu sunt bine și atent desenate, punerea în situația de predare făcându-se progresiv – de la discuții pe seama unor secvențe filmate de activitate didactică și până la predarea autonomă sub supravegherea profesorului îndrumător. Practicantul este prezent în clasă de fiecare dată, acesta nefiind lăsat de unul singur. Susținerea unei lecții este urmată de măcar o oră de discuții, de evaluări, critici, recomandări. Firul acțiunii este reluat, întors pe toate fețele, secvență cu secvență. Pe cât e de convivială relația dintre cei doi parteneri, pe atât de directă și necruțătoare e discuția de după oră. Rolurile sunt pe deplin respectate, înțelese, asumate și nimeni nu se supără. Dimpotrivă, critica novicelui e un semn că este luat în seamă. Mai mult, acest profesor-formator are menirea de a elimina, argumentat și în cunoștință de cauză, pe acei candidați care dovedesc că nu au nicio aptitudine în domeniu. Dispozitivul de pregătire practică funcționează (și) ca un filtru eficient de eliminare a neaveniților. Iată un aspect care merită să fie translat și în perimetrul formării profesorilor din universitățile noastre. Căci, e clar, mai avem a lucra destul de mult la sistemul de selecție și pregătire a corpului nostru profesoral…
O formare de calitate presupune convergențe acționale, capitalizarea, reeditarea și disiparea bunelor practici. Cei mai mulți dintre intervenienți au fost experți formatori, practicieni cu experiență dublați de cunoscători ai teoriilor și paradigmelor educaționale actuale. Chiar dacă limbile noastre de exprimare sunt diferite, ne-am întâlnit cu toții în aceeași gândire, în același cadru conceptual ce s-a construit în jurul practicii pe care cu toții o deservim. Într-un fel, „limbajul” meseriei noastre ne unește și creează o solidaritate de breaslă, deopotrivă epistemologică și acțională. Nu toți avem aceleași priorități, la una și aceeași provocare emitem soluții diferite, unii au o experiență mai mare într-o direcție sau alta, dar aflăm unii de la alții noutăți și modele de bune practici, supunem dezbaterii metodologii și instrumente, construim în comun diferite produse pentru perfecționarea activității de formare – toate acestea conducând la o convergență de un alt nivel, la exprimarea unei năzuințe de a face mai bine, la o bucurie a unui schimb între egali, la o întâlnire profesională ce nu se poate uita…
Și ce nu mai putem uita? Nu putem șterge din memorie convivialitatea de după aceste întrevederi, ceea ce se construiește în răgazul informal al meselor normale sau festive, al pauzelor de cafea, al întrevederilor între patru sau mai mulți ochi. Nu poți uita că sfârșitul de toamnă pe acele meleaguri arată altfel, arborii și frunzele lor au un alt desen și răsfirare, aerul și freamătul străzilor degajă un parfum și un ritm aparte, cetatea lor nu este ca și a ta. În schimb, intuiești și descoperi probe evidente ale aceluiași avânt în oameni de a adulmeca mai binele și a-l practica…
Notă. Seminarul prezentat mai sus s-a derulat în intervalul 26-29 noiembrie 2012. Celelalte întâlniri transnaționale au avut loc și au fost evocate după cum urmează: IUFM, Niort-Poitiers, Franța, noiembrie 2011 (http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/secvente-franceze), Haute Ecole Provinciale de Hainaut de la Mons, Belgia, martie 2012 (http://www.doxologia.ro/educatie/reportaj/secvente-belgiene), Școala Normală „Vasile Lupu”, Iași, octombrie 2012.