Problematica incluziunii și a educației elevilor cu nevoi speciale, într-o lume tot mai diversă și multiculturală, a constituit motivul întâlnirii de la Madrid, între 19 și 23 martie 2013, a unor parteneri români, de la Universitatea „Al. I Cuza” și Liceul pedagogic „Vasile Lupu” din Iași, cu alți colegi din Franța, Spania și Belgia, în cadrul unui seminar internațional «L’éducation inclusive: une nécessité fondamentale dans le contexte d’une Europe diverse, multiculturelle et multilingue », organizat de Centro Universitario Lasalle (Universidad Autonoma) Madrid, sub auspiciile unui program Leonardo.
Învățământul românesc și practicile adiacente au devenit tot mai permisive la filosofia integrării în ultimele două decenii. Fiind un contra-exemplu din acest punct de vedere (să ne aducem aminte de primele imagini de după 1989, cu copii din școli speciale), politicile și strategiile dezvoltate ulterior au „normalizat” o fațetă a educației care era extrem de deficitară. S-a investit mult în infrastructură, s-au creat oportunități, s-au perfecționat profesori în acest sens, a apărut o literatură psihopedagogică de bună calitate, dar mai sunt multe de făcut din punct de vedere acțional, concret. În general, cu teoria stăm bine. E mult de lucrat în plan practic…
Problematica incluziunii, la nivel european, presupune diversitate de situații și de reprezentări ale acesteia. Un fapt este ceea ce este, dar și ceea ce credem despre el, felul cum ni-l asumăm și luăm act de acesta. Tipologia handicapului sau deficienței (motrice, perceptive, intelectuale…) este aceeași peste tot, dar stadiile de vizare și de tratare educațională sunt diferite, ca și strategiile și instrumentele de lucru cu subiecții în cauză. Dacă secole ale umanității au stat sub zodia repudierii, ascunderii, desconsiderării sau chiar eliminării (fizice) a acestor categorii de ființe, timpurile din urmă vin cu o altă optică și viziune. Fiecare individ, indiferent de potențialul inițial, are dreptul la educație, la afirmare, la maximizare a datului cu care vine pe lume. Valoarea unui învățământ (ca și a societății adiacente) este dată de felul cum știe să iasă în întâmpinarea disponibilităților inițiale ale ființelor speciale, de dincolo de ceea ce îndeobște este considerat normalitate (supra-dotate, dar și mai puțin înzestrate prin naștere).
Iată un evantai de interogații avansate, discutate, interpretate, ilustrate cu ocazia acestei întâlniri: sub aspect conceptual (handicap, nevoi speciale, sub-dezvoltare, sub-realizare…), înțelegem toți același lucruri?; în spatele cuvintelor se află aceleași realități?; suntem pregătiți, ca indivizi și societăți, să acceptăm incluziunea?; gândirea noastră despre lume evoluează în același ritm cu schimbările sociale?; avem nevoie de bani pentru a deveni incluzivi?; până unde poate merge incluziunea și diferențierea, cunoscând faptul că aceste tratamente sunt foarte costisitoare și scumpe?; formarea profesorilor se face în concordanță cu o conștiință incluzivă, în acord cu valori incluzive?; sunt sau devin dascălii sensibili față de diversitate?; cum se poziționează didactic și cum o tratează? etc.
Organizarea și desfășurarea acestui seminar a intrat în sarcina partenerului spaniol, Centro Universitario Lasalle, entitate academică afiliată Universității Autonome din Madrid. Învățământul de tip lasallian are o tradiție de peste 350 de ani, întemeietorul acestuia, Jean Babtiste de la Salle (1651 1719), fiind un proeminent pedagog din spațiul apusean. Toate scrierile sale au avut în atenție educarea copiilor și formarea educatorilor. În concepția acestui reprezentant al Bisericii Catolice, sursa tuturor relelor o constituie ignoranța. Copilul neinstruit este expus unor numeroase pericole. Cunoașterea sufletului copilului constituie premisa metodologică a acțiunii pedagogice. Învățământul trebuie să răspundă nevoilor viitoare ale elevilor, să fie util. Scopul final al educației nu constă atât în instrucție, cât în cultivarea bunelor facultăți, a atitudinilor și conduitelor virtuoase. Educatorul nu are voie să improvizeze parcursul său didactic: el este obligat să se pregătească special, să folosească o metodă rațională, progresivă și practică. Numeroase sunt exigențele invocate la adresa educatorilor. Jean Baptiste de la Salle avansează o serie de virtuți cardinale ale muncii formative ce se pot constitui într-un adevărat cod deontologic, care frapează prin modernitatea și validitatea sa. Pe primul loc sunt calitățile fizice: sănătate, igienă corespunzătoare, integritate senzorial-motorie, voce puternică și distinsă. Vin apoi calitățile intelectuale, manifestate prin cunoștințe bogate, diversificate, inteligență echilibrată, spirit de observație, judecată dreaptă, cunoștințe și talent didactic, dragoste de a învăța pe altul. Calitățile morale sunt indispensabile. Alte realizări ale acestui mare pedagog sunt de notorietate: înființează un seminar de formare a învățătorilor, organizează școlile duminicale pentru alfabetizarea și culturalizarea lucrătorilor, înființează colegii în domeniul comerțului și industriei, introduce învățământul simultan. După moartea marelui fondator, se dezvoltă o întreagă serie de școli „lasalliene”, multe dintre ele activând și astăzi, prin preluarea marilor idei creștine ale lui J. B. de la Salle, îngemănate, desigur, cu tot ce a reprezentat inovație psihopedagogică în secolele următoare. În prezent, învățământul de acest tip îl întâlnim în 82 de țări, în circa 73 de universități sau școli de comerț, antrenând peste 75 de mii de profesori și un milion de studenți.
Centrul universitar care ne găzduiește este profilat pe formarea viitorilor profesori pentru nivelurile pre-primar și primar, fiind orientat atât pentru primirea și educarea unor tineri cu nevoi speciale, dar și în perspectiva unei formări ale acestora pentru învățământul incluziv. Funcționarea mai multor domenii de formare dau seama de această orientare: educație infantilă, educație primară, educație socială, educație sanitară, intervenție comunitară și socială.
Luările de cuvânt precum și discuțiile iscate au evidențiat faptul că problematica incluziunii este diferită de la țară la țară prin obiective, strategii, publicul vizat. Se pot stabili atât puncte slabe, dar și forte în cazul fiecărei experiențe în parte. De capacitatea incluzivă a actorilor dar și a instituțiilor depind multe evoluții sociale. De aceea, e nevoie de o structurare a unei culturi a incluziunii mai ales în învățământ. Pe de altă parte, se militează pentru o formare în spiritul acestei concepții nu numai teoretic, abstract, în spațiul sălilor de clasă, ci și în mod practic, aplicat, în contexte reale de viață și interacțiune (la supermagazin, în stația de metrou, la muzeu, la cămin, în mediul domestic etc.). Educația trebuie făcută prin integrare și pentru integrare. Etalarea, discutarea, semnificare unor cazuri și istorii de viață, a unor exemple de reușită a filosofiei și practicii incluziunii au adus un plus de greutate seminarului nostru. În plus, vizitarea unei locații de formare, a unor săli de clasă pregătite anume pentru copii sau tineri cu dezabilități – în care spațiul și mobilierul sunt dimensionate, prin dimensiuni, forme, culori, pentru cei cu nevoi speciale – a întregit imaginea unei arii de preocupări deosebit de generoase sub aspectul obiectivelor și valorilor umane, spirituale, pedagogice.
Madridul este un oraș larg, primitor, aerisit, curat pe care l-am (re)descoperit cu mare bucurie. Spațiul citadin, atât cel modern (al bulevardelor și clădirilor zvelte, generoase) cât și cel tradițional (Plaza Mayor, Palatul regal) este umanizat, plin de viață, de veselia și expansiunea oamenilor. Ne-a impresionat deschiderea și căldura, convivialitatea și bucuria revărsate la tot pasul. Ne-am simțit, cumva, ca la noi acasă. Nu am avut deloc un sentiment de stranietate. Nu mai vorbim de ospitalitatea de care am beneficiat, de la întâmpinarea la aeroport (un cuvânt cald de mulțumire fratelui Anton, un cunoscător al limbii și etosului românesc), pe parcursul activităților din program dar și informale, și până la părăsirea acestei țări la aeroport. Cumsecădenia este un atribut evident al prietenilor noștri spanioli.
Nu am putut să nu ne bucurăm și de un capitol important pentru noi, cel al descoperirii culturale, dintre care voi invoca doar vizitarea muzeului Prado și a complexului monastic El Escorial. Re-vizitarea Muzeului Prado s-a făcut după mai bine de cincisprezece ani, timp ce mi-a îngăduit o raportare cumulativă/comparativă, prin luarea în calcul și a ceea ce s-a mai adăugat între timp ca experiență muzeistică. Oricum, descopăr un propriu al lui, atât prin cuprinderea mai „omenească” a exponatelor (mă refer la număr, în jumătate de zi ai putea vedea ce-i mai important din acest muzeu), cât și într-o anumită profilare spre arta „clasică” (curentele de până la 1900) cu reprezentanți de seamă ai picturii spaniole (El Greco, Goya, Velazquez, Murillo), ce doar aici îi poți depista în măreția și multitudinea înfățișărilor lor. Mănăstirea palat El Escorial ne-a adâncit într-un context spiritual și istoric, de o altă factură, dar nu mai puțin emblematic pentru civilizația iberică. Construit de Filip al II-lea ca o reședință complementară pentru regalitate, complexul funcționează astăzi ca un imens muzeu dar și mănăstire. Acesta adăpostește atât apartamentele regale, o prețioasă și imensă bibliotecă dar și panteonul regal, la circa 30 de metri sub altarul bisericii, cu aproape toate mormintele regilor Spaniei, inclusiv cu Juan de Bourbon, tatăl actualului rege (din păcate, Juan Carlos I trebuie să se re-orienteze, nemaifiind nici un loc liber). Am avut privilegiul ca dincolo de traseul comun să beneficiam și de unul privat, rezervat oaspeților de seamă, conduși cu pricepere de un frate ieronimit, intrând în contact cu spații funcționale, vii, spiritualizate. Cel mai mult mi-a plăcut partea de deasupra navei centrale a bazilicii, cu cele două orgi, unde se plasează corul, coridoarele primitoare cu fresce sau tablouri de pictori „de-ai casei”, foarte cunoscuți, dar și trapeza, unde tronau cuminte, pe mese netede de lemn, apetisante bucate ale locului și ispititoare sticle cu vin…