Astăzi, 11 mai, am fost la Osoi să o văd pe mama. Stă mai mult în pat, se mișcă greu, dar e bucuroasă că este înconjurată și primește ce-i trebuie de la băieții și nurorile ei. Îmi mulțumește pentru noua saltea de pat și covoarele din jurul acestuia de care s-a bucurat de Pasti. Și pentru celelalte. Se simte jenată de faptul că a zis că Ioana (fiică-mea) e in anul doi de liceu, și nu de facultate. A rectificat imediat, iar noi am liniștit-o, afirmând că așa ceva ni se întâmplă și nouă, destul de des… Caută să îmi surprindă privirea, mă iscodește pe furiș și ține să îmi transmită ceva, numai mie. Cu oarece sfială, în cele din urmă, își arată dorința de a mai face niște injecții cu fiole din alea, care să îi dea putere. Numai să se găsească cineva prin sat care să vine acasă, că ea nu se poate deplasa. Și pune o întrebarea grea, pe un ton grav: Maricica, fosta asistentă de la dispensarul din sat (rudă de a noastră), aflată demult la pensie, va mai putea veni să îi facă injecția, după ce i-a murit bărbatu-său, acum vreo trei luni? Vom găsi, eventual, pe altcineva? Ne-om interesa, rezolvăm noi – o asigur eu. Înainte de a ajunge acasă am făcut mai multe ocolișuri (cu mașina) pe ulițele copilăriei. Am profitat de vremea bună pentru a revedea locuri prea bine înghesuite în dedesubturile trecutului. Ceva nu se mai potrivea cu ceea ce era reținut în memorie. Cele mai multe dintre gospodăriile de pe vremea prunciei mele erau părăsite, răvășite de timp, prost întreținute. Unde trăise cândva un gospodar, vedeai acum o ruină. Moștenitorul sau progenitura nu era la înălțimea celor care se remarcaseră prin ceva. O imagine a delăsării, zădărniciei care nu naște decât tristețe. Un contrast izbitor cu ce era altădată: oamenii se întreceau să își facă un sălaș cât mai atrăgător, mai curat, mai frumos, mai așezat. Găsesc acum un sat obosit, îmbătrânit, aproape abandonat; doar ici și acolo, câte o casă nouă, proiectată, stângaci, după tipicul actual și garnisită cu materiale la modă (termopan, rigips, acoperiș din tablă din aia – nu rețin cum se cheamă…), probabil, de fii sau nepoți, cu oarece cheag, plecați să muncească prin cele țări. Nu am avut curaj să fac poze la astfel de arătări și stări… Mișcătoare a fost și discuția cu vecinii părinților mei și, implicit, ai mei: cu Marița lui Micu si cu bărbatul ei, Nică. Marița e schimbată rău, mai să nu o recunosc. E subțiată fizic, iar vocea vine dintr-o altă lume. Stă cocoțată, nefiresc, pe o stive de vreascuri, alături de un baston, și răspunde la salut oarecum mecanic și absent. E încărcată de ani, de oboseala vieții, de boli. Iar bărbată-său, de o seamă cu taică-meu (dacă ar mai fi fost), se remarcă prin deschidere, prin voioșie, prin volubilitate. A lucrat și a făcut naveta, pare-se, la Ceramica (are, spune frate-meu, 82 de ani). Discutăm despre sănătate, timp și, bineînțeles, despre fetele lor, Maricica și Geana. Maricica, de o vârstă cu mine, a ieșit la pensie pe caz de boală, iar Geana, măritată la București, lucrează la un patron. Nu le-am văzut de zeci de ani. Am rămas cu imaginea a două fete, greu de distins sau descris, cu care mă jucam când eram mic, în timp ce mamele noastre discutau despre ce mai e prin sat, cum se fierb mai lesne fasulele , cosând la carpete sau pregătind țevile cu bumbac, borangic, ori naiba știe, pentru cele țesături la stative pe timp de iarnă. Niște imagini pe care le știu doar eu: rețin casa veche – acoperită cu stuf, cu prispe mici de lut – a mamei lui nea Nică Micu. A odăii mari, cu podea din lut, primenită în fiecare vară cu lut negru, și în care, la zi de sărbătoare, în colțul dinspre răsărit, ardea o candelă, sub privegherea icoanei Maicii Domnului. In spatele casei, prin mai, erau bujori, pelin și urzici. Ale căror imagini sau mirosuri nu le voi descrie, că oricum nu le-ați percepe. În schimb, am surprins, mai la vale, câteva imagini care redau locuri puternic încărcate de amintiri: ulițe din preajma casei – în care mă jucam cu băieții de seama mea, marginea satului – unde adăstam la câte un meci de tenis sau jocuri de-a v-ați ascunselea prin porumb, drumeaguri pline de praf – prin care căram traista de buruian pentru lighioanele din curte, salcâmi în floare – sub care visam, ca un copil deștept ce eram, ce mare voi fi când voi fi mare… Prin culoare, lumină, unduire și boare, acestea par că au rămas neschimbate… Câteva imagini, despre cele ce ziceam, le postez mai jos…