Ca să ființăm și să evoluăm în plan personal, avem nevoie de un reper, de un ghidaj. Ne uităm în dreapta și în stânga ce sunt unii, cum evoluează alții, pentru a îndrăzni s-o luăm și noi pe-o cale. Căutăm modelul în afară, dând sens și ascultând întrucâtva de chemările interiorului nostru. Pentru a ajunge la noi, trecem prin (pe la) alții. Nu ne putem percepe cum trebuie dacă nu încercăm o privire prin „ochii” celorlalți.
În fond, ce este un model formativ? Modelul paideic este o zare ideatică, o chemare normativă ce ne spune cum trebuie să devenim, unde trebuie să ajungem. Modelul poate fi atât o construcție ideatică, abstractă, cuprinzând imperative și valori (uneori ușor utopice), dar se poate identifica și în modul de a fi, de a gândi, de a deveni propriu unui semen din preajmă.
Modelele pot fi directe, identificabile imediat în realitatea proximă în care suntem integrați (profesorul meu, prietenul meu etc.), dar pot fi și indirecte, mediate de diferite ipostaze culturale (literatură, film, mitologii – mai vechi sau mai noi etc.). Modelele pot fi atât reale, naturale, cât și ireale, construite. Ele sunt purtătoare de valori, dar și de false valori. Le putem întâlni din întâmplare, fără căutări îndârjite, noi ducându-ne spre ele, din inițiativa proprie (chiar dacă dimensiunile acesteia ni le-am proiectat demult în spiritul nostru), dar, de multe ori, acestea ne sunt sugerate, induse sau impuse cu acribie prin tehnici sofisticate de manipulare a conștiințelor. De regulă, modelele sunt livrate sau sugerate de alții. Educația instituționalizată reprezintă o hetero-modelare (formare de către alții), după repere de multe ori unice, standardizate, în conformitate cu o gamă destul de săracă de elemente, dacă nu chiar unilaterale. Cel mai bun model este cel pe care îl identificăm sau edificăm pe cont propriu. Căutarea de unul singur a modelului autentic și potrivit propriului eu ar trebui să constituie ținta supremă a oricărui program de pregătire.
Modelul atrage prin aceea că el întrece cu ceva felul de a fi al persoanei la un moment dat. Prin el îmi dau seama că ceva din ființa mea este precar sau limitat, dar, în același timp, mă și mobilizez pentru a depăși starea conștientizată. Tentația asemănării cu chipul altuia se naște în cazul unei diferențe axiologice autoasumate și recunoscute de cel în cauză. De aceea, nu-mi pot propune să „semăn” cu mine însumi, ci cu „altceva” sau „altcineva”. Progresul și împlinirea în plan axiologic sunt incompatibile cu situările uni-nivelare, tautologice. Modelarea presupune acceptarea unei alterități, care mă întrece valoric (sau, cel puțin, așa cred eu despre aceasta). Există însă riscul ca în această devenire și acaparare a trăsăturilor modelului să pierd din vedere distanța care trebuie s-o păstrez față de el. Acapararea totală a unui model mă poate desființa pe mine ca entitate, ca personalitate. Nu toate notele modelului sunt transferabile sau benefice pentru mine și nu toate trăsăturile mele se lasă modelate în sensul cerut de model. Modelarea este, de fapt, o negociere între eul propriu și alteritate. Aceasta este un fel de fericită întâlnire ce cauzează o revelare a unor calități pe care le posed deja dar care sunt „trezite” de abia de căutare, de o re-găsire a mea pe drumul către model. Încăpățânarea de a deveni identic cu modelul mă conduce către desființare.
Modelul va funcționa doar ca un punct de referință pentru cel ce tinde să și-l aproprie. Trebuie să ne ducem suficient de mult către acesta, dar să și păstrăm distanța cuvenită. Modelul veritabil ne pune în mișcare, ne urnește ființa din loc, dar ne pune și pe gânduri, ne invită la reflexie, ne trimite, printr-un fel de recul, la noi înșine. Într-o anumită măsură, el ne ține pe loc, ne stabilizează într-o matcă care ni se potrivește sau este pe măsura noastră.
Modelul este un pretext pentru regăsirea proporțiilor noastre adevărate. Este bine să știm cât să ne apropiem de el, până unde merge filiația, când și cât să ne împotrivim acestuia. „Despărțirile” de model sunt normale și pot să dea seama tocmai de măreția forței și amplorii lucrării acestuia asupra noastră. Adevăratul model este cel ce ne trimite dincolo de el, cu ceva din el, pentru regăsirea naturii noastre intime. Ocultarea sau dispariția modelului anunță maturizarea modelării noastre. Forța modelului stă în amplitudinea și adâncimea modelării.
Un model ne-a format cu adevărat când nu mai avem nevoie de el, când ne putem descurca fără el. Și, poate, atunci când noi înșine am devenit, pe nesimțite, un alt model, cu aceeași soartă, pentru alții. Modelul nu este „mare” prin el însuși, ci prin ceea ce urmează după ce acesta a încetat să mai fie…