Mă urc în mașină și pornesc spre Barnova. Alone. Când conduc de unul singur pot să fac ce vreau: să deschid fereastra, să pun aer condiționat (…condiționat?) la orice intensitate, să ascult muzica de pe folderele mele. De pildă, ca acum: ascult muzică de fanfară. De la Cozmești sau Valea Mare, nu prea fac diferența. Știu, veți spune că nu am gust, că e kitsch, că alea-alea. Mă rușinez și nu pun astfel de melodii când, din întâmplare, am în autoturism persoane care cred că detestă așa ceva. Asta e muzică de profesor universitar, ce naiba!? După câte îmi dau seama, cam toți fug de astfel de producții, făcând pe niznaiul. Însă, nu tot ce ține de muzica de fanfară se asociază cu prostii de genul acesta. Și apoi, contează și ce portițe interne ung aceste muzici, ce amintiri trezesc, ce fețe ale trecutului tău se primenesc, își dezvelesc suprafața reală, în candoarea și savoarea lor!…
Provin dintr-o localitate în care fanfara se asociază cu fastul, prețiozitatea, raritatea, chiar deliciul. Primele mele experiențe culturale nu s-au consumat în saloane cu cvartete, piruete poetice sau fandări filosoficești, ci în medeanul satului, la hramuri, baluri și chestii care țineau de îndeletniciri și obișnuințe neaoșe, ale locului. Nu că pe celelalte le-aș huli (vezi zicerea cu „strugurii la care nu ai acces ar fi acri”), ci pur și simplu pentru că așa a fost să fie. Dar probabil că din tot ce îți apare în cale, indiferent de canoane și pre-valorizări statornicite, poți extrage un lucru bun, dacă sufletul tău iese cu ceva dintr-o atare experiență și dacă ești pus pe dospit în interiorul tău…
Nu pot să nu corelez Paștele, de pildă, dincolo de mersul la Înviere, și cu balul de a doua sau a treia zi în care, bineînțeles, fanfara trona. De altfel, se încetățenise printre flăcăii de însurat obiceiul de a se ocupa pe rând cu „împăcatul” lăutarilor – un fel de gestionare a afacerii, de la negocierea sumei pentru cântat până la împrejmuirea locului de dans – semn al maturității și cinstei la care aspirau. Era un fel de „validare” a bărbăției și nu de multe ori gâlcevile sau chiar bătăile până la cuțite din timpul balului, când alcoolul le întuneca mințile, își aveau sorgintea în astfel de invidii sau mânii ascunse. Spun că fanfara trona întrucât lăutarii – invariabil de două categorii opuse, fie burtoși, fie sfrijiți, cu alămuri pe măsură, erau urcați pe niște pătule de pari la câțiva metri înălțime, fapt ce făcea ca muzica să se audă până în satele din jur. În postura mea de copil holbam ochii și ciuleam urechile la felurite melodii, tonuri și întorsături pe care și acum le identific în repertoriul unor fanfare sătești, câte or mai fi, dar rețin și fugăritul și joaca de-a ascunselea prin praful și printre dansatorii de toate vârstele. Figura se relua cu ocazia hramului, la Sfânta Marie Mare, în mijlocul lui August, când, în plus, beneficiam și de prezența micilor negustori ce își etalau, cu un aer de superioritate (erau veniți de la oraș!…), baloane multicolore, suc făcut din sifon cu sirop de diferite fructe și înghețată la cornet, o raritate pe vremea aceea, când nu existau frigidere (a rămas un mister pentru mine și astăzi cum rezista înghețata pe călduri spre 30 de grade în butoaie de lemn înfofolite în țoale).
Dar și nunțile se petreceau tot cu astfel de lăutari, până a se generaliza formațiile mai noi, de patru sau mai multe persoane, cu combinații diferite de instrumente eterogene și adesea distante, din care nu lipsea bateria și, desigur, guristul sau gurista, după împrejurări. Îmi amintesc că aceștia din urmă, spre sfârșitul nunții, nu se putea să nu se îmbete și să nu cânte melodii cu „porcări”, spre deliciul nostru, al băieților. Am prins spre deceniul șapte nunți mari cu fanfară care durau și trei zile – cazul fratelui tatălui. Nunta era ceva mai complicat, cu mai multe momente ce se derulau după o regie de care m-am prins mai târziu. Cuprindea, printre altele, mersul la familia miresei, unde se încărcau în cotigare (revăd scene în ralanti) țoale, cuverturi și lăicere, perne și oghealuri și, la sfârșit, însăși mireasa. Apoi se continua cu mersul la biserică, desfășurarea de la casa mirelui, masa mare, masa mică, la care noi, copiii, nu ne alegeam decât cu vreo felie de cozonac, asta dacă nu făceam parte dintre neamurile nuntașilor, luând loc la marele ospăț spre invidia celor de aceeași etate, rămași pe tușă cu buza umflată. Repertoriul de nuntă al fanfarei se lărgea, cuprinzând binecunoscutul marș, care ni se încrusta pe creier și se reactiva săptămâni după aceea, dar și încercări tălâmbe și schimonosite de tangouri, valsuri sau câte o melodie de muzică ușoară, în vogă la vremea aceea, ce cu greu mai putea fi recunoscută.
În văd pe tatăl meu alergând pe cărarea dintre casa noastră și cea a bunicilor. „Fanfara din Cozmești, fanfara din Cozmești! Se dă la radio!”. Într-adevăr, la „aparatul” cel mare cu lămpi, la Radio Iași, se aude „Sârba din Cozmești”, cântată de atâtea ori live pe medeanul din sat. Dar nu melodia ca atare îl impresiona pe tata, ci faptul o chestie atât de comună, de apropiată, de cunoscută devenea un bun public, primea o ratificare de la o autoritate atât de mare precum radioul. Pe vremea aceea, a fi dat la ziar sau la radio era echivalent cu adevărul, cu frumosul, cu valoarea. Proximitatea și familiaritatea cu o persoană sau eveniment primeau un alt gir când treceau prin mrejele acestei instanțe. Ceva era important dacă era dat la „aparat”, dacă era luat în seamă de această mașină de fabricat valoare. De abia atunci tata realiza cât de „mare” e această fanfară! Fenomen care s-a accentuat atât de mult în deceniile care au urmat, încât realitatea s-a schimbat la față, devenit ea însăși un epi-fenomen sau un construct a ceea ce astăzi numim mass-media. Nu contează ce ești, contează ce se spune despre tine în piața publică! Dar tata, în nevoile lui de zi cu zi, nu realiza acest lucru…
În fine, apăreau fanfare și pe la unele înmormântări, alea mai deosebite – fie pe la morți de tineri necăsătoriți, fie pe la unele persoane cu ștaif. Erau, de fapt, părți din fanfară, nu fanfara întreagă. Ar fi fost prea mult pentru o așa tristă adunare. Dar era suficient, pentru că prin repertoriul și tonul lent, grav, sfâșietor se accentua jelania comunitară, ce devenea aproape cosmică. Se inducea, astfel, o atmosferă lugubră și tristă peste tot satul pe al cărei fundal plânsetele, țipetele și smulsul de păr – obligatorii la înmormântări – apăreau și mai tragice, și mai deprimante, de nemaivăzut, de ne-ndurat, de neuitat! Astăzi, muzica de fanfară, după câte realizez, nu mai este la mare cinste nici măcar pe-acolo unde fusese cândva. Nici formații de genul acesta nu prea mai sunt de găsit. O astfel de muzică nu mai este căutată, cântată, adulată. Nu mai înseamnă aproape nimic. O mai ascultă câte unii pe furiș, cum e și cazul meu, acum, în mașină… Unde ne sunt fanfarele de altă dată?… Da`, chiar! Unde?
O, n-aveam nicio îndoială că sunteţi ataşat acestui gen muzical! Ciudat mi s-ar fi părut să nu recunoaşteţi acest lucru. 🙂 Îmi amintesc de încântarea bunicului (care, de felul lui, era cam taciturn), de lumina şi bucuria din ochii lui, la auzul muzicii de fanfară, fie că aceasta era difuzată la radio, fie la televizorul cu lămpi. Orice ar fi făcut în momentul acela, lăsa totul baltă şi fuga la aparat /televizor, cu mâna pe volum, în timp ce, pe un ton grav, îi spunea bunicii: „Ia taci, n-auzi tu, fa, să auzim aici!” Nu mai vorbesc despre unele zile de sărbătoare, când vreo fanfară, nu mai ştiu care şi de pe unde, poposea în medeanul din mijlocul satului (al comunei)! Cu mic, cu mare, oamenii, îmbrăcaţi frumos, se adunau în jurul fanfarei „ca la urs”. Toată suflarea satului era prezentă acolo, „în răspinten”, cu trupul, ca şi cu sufletul. Desprinzându-mă din mâna mare a bunicului, printre oameni, şi eu, un omuleţ ce „căta” să-şi croiască drum spre mai în faţă, ca să poată căsca gura şi urechile la alămurile acelea masive, în care nişte oameni, mai albi ori mai tuciurii, suflau cu putere. Câţiva ani mai târziu, când de-acu’ eram şi eu mai mărişoară, încă se mai dădeau baluri cu fanfară, la zile mari. Din păcate, căminul cultural al comunei stătea să cadă, iar balurile se desfăşurau în satul vecin. Astfel că bunicii nu-mi dădeau voie la bal, noaptea, nici chiar dacă aveau acordul părinţilor mei. Se temeau ca nu cumva să mi se întâmple ceva rău. Poate că bunica ar fi cedat rugăminţilor ori lacrimilor mele (multitudinii de argumente „pro” 🙂 ), insistenţelor fetelor de o vârstă cu mine, care şi ele mergeau la bal, însă cu bunicul… nu era chip de negocieri. Pentru că erau mai în etate (mama fiind fiica cea mai mică), bunicii mei nu mai mergeau pe la nunţi, iar copiii lor, cu familii, erau răspândiţi care încotro, prin ţară (la Bârlad, Tecuci, Brăila, Ploieşti, Piatra- Neamţ). Însă nu se întâmpla vreo nuntă cu fanfară la care bunicul să nu-şi facă drum. Chiar în ziua cu pricina, bunicul „avea treburi”, fie pe la vreun frate de-al lui ce locuia prin apropierea casei mirelui, fie pe la vreun vecin de-al acestuia. Şi eu… fuga după el, cu toate bodogănelile bunicii. În fine, de la nuntă la înmormântare… Nu împlinisem 14 ani când băiatul mai mic al pădurarului, vecin cu noi, la deal de grădină, şi-a pierdut viaţa la un baraj, undeva departe de sat. Era o zi călduroasă de august, iar vestea cruntă am aflat-o imediat. Chiar atunci, smulgeam ştiriţă şi căpriţă, pentru porci, de prin păpuşoi. Trei zile l-au căutat scafandrii de la Galaţi (era elev, în clasa a X-a, la Liceul de Marină). Abia în a treia zi, de dimineaţă, l-au găsit sub apă, agăţat de un butuc de vie, prins între nişte sârme (fusese o vie pe locul unde acum era apă). Înmormântarea aceea, unde tatăl leşina continuu şi mama îşi striga jalea în sunet de fanfară, avea să-şi pună amprenta asupra mea pentru mulţi ani de acolo înainte. Unde sunt fanfarele?! Au apus şi ele, odată cu vremurile.
Uite ca am gasit acesta pagina despre Unde ne sunt fanfarele de altă
dată?… , cautand despre diverse. Acum tre sa recunosc
ca faci treaba super. poate vrei sa vezi si pagina
http://cazare-maramures.net o pagina despre maramureseni. Multutmesc frumos