Despre „trădare” în educație

Cel mai mare trădător în materie învățătorească este cel care vine înspre această meserie neavând o chemare aparte, din întâmplare sau mânat de slavă deșartă. Dar tot uzurpator este și cel care nu-și asumă riscurile unei frumoase împărtășiri și generoase risipiri. Care, prin acțiunile sale, nu se pune în serviciul altora, ci încearcă să se scoată pe el în evidență.

A preda înseamnă a pătrunde în intimitatea unui suflet, în miezul lui cel mai plastic, mai fierbinte. Această îndeletnicire presupune a disloca obișnuințe, ticuri, moduri de a fi, a face „prăpăd” în ceea ce privește stabilitatea adormitoare, a distruge stavile și a ridica altceva în schimb. Când educi pe cineva încerci să-l „anexezi”, să-i imprimi un anumit contur, să-i prescrii un „bine” care este al tău. Învățarea presupune să „spulberi” un eu pentru a predetermina un „tu” sau, mai exact, un sine deschis, lărgit, auto-generativ, perfectibil (în sensul dorit de tine). Te aștepți ca educatul să nu reacționeze? Te înșeli, nu este deloc așa și nici nu este bine să se ajungă aici. Învățarea defectuoasă, centrată doar pe eu-l  profesorului, este un atentat, o crimă, un mare păcat. Când predai, inculci cuiva un crez pe care-l susții. Îi deschizi o cale, îi arăți un orizont. Oare se nimeresc cu ceea ce gândește sau poate face el? Îți pui această întrebare? A aduce cu forța pe altul la opinia ta, la un liman care nu este al lui este o anexare forțată a persoanei, un atentat la libertatea intimă. Este drept să faci așa ceva?

Profesorul este o ființă „totalitară”, ce se încăpățânează ca ceea ce știe el să știe și discipolul său (eventual, și ceva în plus”!). Și să creadă numaidecât ca și el. Realizați cât de primejdios e un astfel de țel? Pentru că ai în mâini posibilitatea unei ființe, traiectul unei deveniri, bulgărele de „foc” ce poate deveni periculos dacă nu este ținut cum trebuie. Și pre-formezi o ființă după un calapod care îi poate afecta personalitatea. A preda fără a fi responsabil de ceea ce faci, de reverberațiile ideilor tale, de consecințele gesticulațiilor făcute este similar cu inconștiența și cu crima. „Sămânța” de cunoaștere aruncată acum nu se știe unde, când și cum va da roade. E bine să o „sădești” cu gândul că ceea ce va apărea e o pură posibilitate. Ce ține de „purtătorul” ei. Și să nu-ți propui cu obstinație ca ea să se dezvolte așa cum ai preconizat tu. De aceea, un bun dascăl trebuie să cultive la elev și pornirile de detașare, critice, contestatare, deviaționiste. „A preda superb înseamnă a deștepta îndoieli în sufletul elevului, a-l antrena întru dizidență” (George Steiner). Conștiința „trădării” la profesor trebuie să fie trează și chiar ar fi bine să conducă la un titlu de mândrie profesională: ferice de acei profesori care se lasă „trădați” de discipoli, le place să fie depășiți și amendați prin prestațiile acestora din urmă!

Se manifestă la elev o aplecare funciară de a nu respecta prescripțiile profesorului, de a încălca somațiile venite de la el, de a urî ceea ce este achiziționat prin impunere. Vă mai amintiți de aceste „apucături”, căci, nu-i așa, ați trecut prin stadiul de educați. Ține de domeniul normalității ca ceea ce apare din exterior să fie întâmpinat cu opoziție. În ochii elevului, profesorul este simbolul autorității, al forței ce apasă, prin coerciție, dinafară. În fapt, cine nu-și scurge „veninul interior” înspre alteritatea înstăpânitoare a dascălului, prin reflexe „dușmănoase” sau demolatoare, nu are bucuria de a descoperi cum trebuie ceea ce i se propune. Cine nu trece prin momente de cumpănă și retractări – în legătură cu ce este învățat – nu poate ajunge la gândurile lui. Cine nu se luptă cu „răul” dependenței nu va ajunge la bucuria autonomiei și stăpânirii sinelui.

Unii susțin că relația maestru-discipol este una accentuat erotică, cu rădăcini sexuale (vezi Freud), în care contrariile se atrag, se înfruntă, spulberă și ard cu o intensitate enormă. Paideia are în subsidiar și tensiuni ce țin de eros. Iubirea și contrariul ei se contrabalansează într-un vals indistinct, înfiorător, amenințător. Nu știu cât credit putem acorda acestei ipoteze; este cert  însă că forțele antrenate în educație sunt similare cu cele din actul erotic, iar subiectul (subiecții) resimte (resimt) cu acuitate că, și în educație, își dau întâlnire iraționalul și luciditatea, moartea și viața, finitul și infinitul, diavolul și bunul Dumnezeu.

În exercițiul educativ întrezărim reflexe ale unor acte oarecum perverse de „demolare” a fondatorilor, de îndepărtare a vechiului și întronare a noului. Conducătorii (profesorii) au nevoie de conduși (elevii), dar și aceștia de cei dintâi. Învățătorul este un fel de „tată” fondator, ale cărei prime privațiuni față de „fiu” se vor răzbuna mai târziu, prin descărcare anxioasă și agresivitate. „Crima” eliberatoare îl face pe discipol să continue opera învățătorească –  dar fără învățător! Mai târziu, vag și edulcorat, își va aminti și de magistru, pentru că nostalgia după timpurile apuse potolește ura, iar dorul după efigia învățătorului reînvie. Într-o cheie psihanalitică, tatăl (învățătorul) este vizat ca un obstacol în calea afirmării discipolului și, ca urmare, trebuie eliminat. Iar odată treaba terminată, odiseea începe de la capăt, cu alți actori, cu alte decoruri. Regia rămânând aceeași.

Învățarea presupune nu numai câștig, ci și o risipire (de tine însuți, de gânduri, de trăiri). Etosul pierderii (a ideilor tale, a energiilor tale etc.) dar și conștiința tranzienței relațiilor fac parte integrantă din mănunchiul de asumpții  pe care trebuie să le aibă dascălul. Peregrinajul, instabilitatea și trădarea discipolului sunt evidențe demne de asumat. Pentru cei ce au de zis ceva altora și resimt nevoia de a împărtăși din experiența lor. Pentru cei ce își asumă cu seninătate „riscurile” meseriei.

În final, să-mi fie îngăduit un mic gând pentru dascălul care nu suportă trădările: adu-ți aminte că și tu ai fost cândva discipol, și tu te-ai îndoit, ai înșelat, ai trădat (așteptări, idei, oameni). Și nu uita că numai unii dintre discipoli ajung magiștri care să-i învețe, la rândul lor, pe alții. Faptul că tu ai privilegiul de a-i educa acum pe cei ce au nevoie de tine este un rezultat și al acestei necesare, zbuciumate – dar rodnice – transgresiuni!

(Constantin Cucoș, Educația. Iubire, edificare, desăvârșire, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 27-28)