Moșii de vară

Sâmbăta aceasta sunt moșii de vară, prilej de nostalgii, regresii în trecut și frumoase aduceri aminte. Asociez moșii de vară cu un moment esențial al unei deveniri spirituale autentice. Cu o așezare directă în temporalitate, cu o adulmecare a vremii, cu o punere în rost cu tine însuți, cu cei care au fost, cu cei ce vor veni.

Ești încă un copil, dar ești atent la cele ce se-ntâmplă. Natura s-a maturizat, totul e verde în preajmă, faci înconjurul curții bunicii, cercetezi trandafirii de pe lângă gard, sunt zeci de flori albe și rozalii, în diferite stadii de înflorire. Petale mari, mășcate ce stau să pice, flori deschise pe jumătate, pe un sfert, boboci de-abia crăpați, vârfuri zvelte care ascund culoarea florii ce mâine-poimâine se va desface.

Ești bucuros că intri în vacanță, e ultima zi de școală, începe acel interval de zăgaz, de trândăveală, de plictiseală. În care te descoperi pe tine însuți, te cercetezi, te cauți. Ultimele flori ale salcâmilor din drum mai trimit câte un parfum ce îți va intra definitiv în suflet. Te-așteaptă toloaca unde vei bate mingea cu tovarășii de joacă, ogoarele și dealurile unde vei hălădui în căutare de nu știu ce, pâraiele și heleșteiele în care vei prinde ceva pește (dacă ai noroc) sau vei încerca să înoți (dacă ai curaj).

Și s-a întâmplat cam așa: încă de săptămâna trecută bunica a închipuit, de la olarii veniți prin sat, cu căruțele pline de ceramică, vreo douăzeci castroane de lut și tot atâtea ulcele de culoare verde, bombate și decorate cu flori parcă în roșu, sau în verde, sau în albastru – nu mai știu exact… De dimineață, a pus la foc laptele – cel de cu seară dar și cel de dimineață – într-un ceaun, așezat pe niște pirostrii înspre colțul magaziei. Pregătește pomenile din această zi și se gândește că are multe neamuri, vecini, prietene. Pune la frământat niște făină pentru a coace câteva tăvi de plăcinte cu poalele-n brâu. Tu înghesui cu migală niște râpcă în plita cu rolă ce miroase din ce în ce mai atrăgător. Laptele va fierbe domol, preț de câteva ceasuri, cu orezul ce va prinde ceva consistență spre ceasurile amiezii. Între timp, căneli vor lua o altă față, de gâtul lor prinzându-se cu ață covrigei, bomboane învelite în staniol, biscuiți, câte un fir de mentă, de bumbușor, de trandafir. Și câte-un smoc de cireșe roșii, cărnoase. Fudul, îmi agăț și eu câte-o pereche pe după urechi și mă zbengui în fața bunicii. Te ții de poalele ei, cauți s-o ajuți, să ții ața, să-i întinzi foarfeca, să înmoi în gură bucățile de biscuite zdrobit, ce n-au catadicsit să fie trecuți prin ac și ață. Gustul biscuiților din copilărie pe care nu-l vei mai întâlni vreodată…

Și urmează un adevărat ritual: pe podeaua din lut, proaspăt udată și măturată, face bunica un pătul de pelin pe care așază atent castroanele pline cu pilaf dulce, peste care tronează câte o bucată de carne prăjită de găină, câte o plăcințică alături, iar ulcelele în care s-a turnat suc sau vin fiind și ele împerecheate acestora. O ajut să înfigă lumânările în pilaful încă aburind și în căneli pline. La urmă, doar în prezența mea, tămâiază totul cu o cățuie, rostește discret o rugăciune, invocă niște nume doar de ea știute, și își șterge cu colțul baticului o lacrimă ce se aciuase între pleoape.
Are bunica mulți morți, prea mulți morți, pe care îi bocește din când în când: părinții ei, socrii ei, frații și cumnații ei, copiii ei. Pe vremea tifosului s-a întâmplat să îngroape doi copii într-o săptămână: pe Paulică și pe Lenuța. I-a pus în aceeași raclă. Îngropăciune fugară, precipitată și sărăcăcioasă. Nu ai timp să-ți dai seama, mai ales că mai prin toate familiile moartea intrase în casă. O jelanie pe care o resimt și pietrele. Povestea asta nu o poți uita niciodată; este un prim și definitiv contact cu căderea, durerea și tragediile lumii.

Pomana începe, desigur, cu mine. Eu am fost ajutorul ei, observatorul ei, i-am urmărit gesticulațiile, i-am cuprins taina. Trage deoparte un castron ticsit și ulcica încărcată ce o știa că o ochisem încă de dimineață. Aprinde ceremonios cele două lumânări, cea din farfurie și cea din cana cu suc. „Ia de sufletul…”, și rostește câteva nume pe care le considera mai aproape de sufletul ei. „Bogdaproste”, îi răspund, cu nedisimulată gravitate și tremur în glas, simțind că ceva profund se-ntâmplă, neștiind anume ce. Urmează câteva vecine, o cumnată și prietena ei de-o viață, mătușa Catinca de peste drum. La câteva ore după miezul zilei bunicul se întoarce mai devreme de la prășit iar restul străchinilor și canelor le încarcă într-un coșarcă din papură și pornesc prin sat, amândoi, la rude aflate pe cele ulițe, în dealul sau josul satului.

Și în acele ceasuri ale după amiezii satul este străbătut și colindat de mai multe bunici și soții, rude și ne-rude, bogați și săraci, vii și morți, știuți și neștiuți. Într-un ritual al aducerii aminte și al neuitării, al adâncirii legăturii dintre oameni, dintre aceștia și pământ, dintre aceștia și cer. Printr-o comemorare pioasă a celor care-au fost și-o înțelegere mare pentru cele ce sunt și vor veni.