E nevoie de o filosofie a educației?

E nevoie de o filosofie a educației?

La întrebarea dacă educația este artă, știință, tehnică, teorie, filosofie etc. răspunsul convenabil rezidă în aceea că educația împrumută trăsături care țin de toate domeniile invocate. Educația este, înainte de toate, o practică socio-culturală ce presupune componente diverse, de la proiecția mentală, creativitate, metodă, până la acțiunea concretă. Cu alte cuvinte, actul paideic presupune și reflecție, proiecție, viziune, adică o filosofie de gândire a importanței acestei practici vizată ca întreg, dar și secvențial, etapă cu etapă, acțiune cu acțiune. Cu cât practica este mai complexă, cu consecințe hotărâtoare la nivel individual sau comunitar, cu atât mai mult se impune antamarea unei perspective filosofice a acțiunii vizate. Gândirea predetermină faptele și „aranjează” secvențele acționale în așa fel încât proiectul să se împlinească. Integralitatea unei acțiuni nu poate fi întreținută decât prin reflecție atotcuprinzătoare. Încât educația are nevoie de premise filosofice pentru a se exercita.

Considerăm că „Filosofia educației” reprezintă o disciplină integrativă, cu caracter metateoretic, ce pune sub semnul interogației și reflecției mai multe orizonturi legate de educație: esența și sensul educației, fundamentele acțiunii educative, legătura dintre educație și celelalte practici umane, finalitățile educației, valorile transmise prin practicile paideice, valoarea cunoașterii de ordin pedagogic etc.

Filosofia educației are un caracter:

• Integrativ, întrucât adună, valorizează și integrează mai multe traiecte explicative;
• Holistic, pentru că are în vedere întregul, toate componentele și dezvoltările aplicativ-teoretice;
• Metateoretic, deoarece se situează la un nivel de analiză superior poziționărilor concrete, factuale, contextualizate, personalizate, de prim nivel etc.

Elementul de diferențiere între multiplele doctrine și practici pedagogice stă, mai mult, în filosofia adiacentă sistemului de practici desfășurate, decât în strategiile tehnice de insinuare a actului în sine. Cumulul justificativ, aflat în presupozițiile metafizice și prescripțiile axiologice, constituie un factor relevant pentru lecturarea și acceptarea unui proiect educativ. Pe de altă parte, un proiect educativ viabil, dacă nu este directivat de o viziune de ansamblu, relativ constantă în timp, nu are sorți de izbândă (a se vedea, în acest sens, numeroasele încercări de reformare a sistemului românesc de învățământ din cauza lipsei unei viziuni integrale, coerente, constante).

Pedagogia nu se va limita la o simplă tehnică a educației, ci va propensa o anumită concepție despre ființă și despre raportul acesteia cu existența. Ea înseamnă angajament, poziționare, viziune, discurs valorizator al omului față de sine, față de alții și față de lume. Fără o reflecție atotcuprinzătoare, știința educației (ca și practica adiacentă) rămâne un instrument sterp, lipsit de substanță, greu de adecvat la educabil – o ființă spirituală particulară. Afinitatea dintre tehnica educativă și ființa vizată poate fi stipulată prin fundamentul reflexiv, filosofic, care dă sens și densitate umană unui instrument care altfel rămâne rece, inoperant, chiar oprimant.

Filosofia educației poate fi decelată pe linie:

1. evolutiv-istorică;
2. tematic-sistematică.

1. Perspectiva filosofică a educației constituie cea mai veche reflecție asupra educației (vezi antichitatea greacă). De fapt, primul corpus pedagogic s-a născut în sânul filosofiei după care a urmat procesul autonomizării pedagogiei ca știință. Marii creatori de sisteme pedagogice din perioada modernă (Comenius, Rousseau, Pestalozzi, Herbart) au contribuit la autonomizarea și desprinderea pedagogiei de filosofie, prin tratarea expresă a fenomenelor educative, relevând importanța, scopul, formele de realizare și perfectare ale acestora, în consens cu exigențele determinate. O astfel de filosofie a educației este una speculativă, plurivalentă tematic, „amestecată” cu metafizica, logica, retorica, politica etc.
2. Analiza tematic-sistematică se ridică la un nivel meta-teoretic și este identificabilă la nivelul reflecțiilor dezvoltate in ultimul secol și este sincronă cu unele direcții noi din epistemologie, teoria sistemelor, filosofia analitică; o astfel de analiză devine oarecum de sine stătătoare prin tematizări specializate realizate de către pedagogi care, dincolo de prescrieri strict tehnice, au făcut loc și reflecției asupra propriilor lor teorii sau ale altora. „De-dublarea” lăuntrică a pedagogiei reflectă gradul ei de maturitate epistemologică, deontică, deontologică.

Filosofia educației ar putea avea drept preocupare interogarea procesului educațional din perspective a mai multor repere[i]:

1. Existență;
2. Acțiune;
3. Cunoaștere;
4. Valori;
5. Normativitate;
6. Temporalitate;

Centrarea reflecției spre jaloanele enunțate deschide șase domenii de cercetare în câmpul filosofiei educației:

1. ontologia educației, respectiv orizontul tematic ce vizează datul educativ, trăsăturile „ființiale” ale spațiului paideutic: potențialul fizic și genetic al actorilor implicați, resursele materiale desfășurate, implicațiile onticului social asupra exercițiului educațional etc.; Exemple de topici care au în vedere astfel de topici: Psihologia copilului, Psihologia educației, Psiho-sociologia grupurilor de învățare, Sociologia educației, Economia educației, Demografia școlară, Ergonomia educației, Mijloace de învățământ
2. praxiologia educației, teoria practicii educative eficiente, respectiv orizontul poziționărilor și intervențiilor educative și didactice, de la Didactica generală la Didacticele aplicate și speciale, Tehnologia și metodologia instruirii, Comunicarea pedagogică, IAC, Teoria și metodologia evaluării, Principiile acțiunii didactice
3. epistemologia educației, adică domeniul teoretic interesat de posibilitățile și limitele cunoașterii fenomenului educativ, de specificul cercetării pedagogice, de criteriile de întemeiere a explicației pedagogice, de analiza logico-retorică a discursului educativ (dar și al pedagogiei), de exigențele de consistență și congruență a teoriei pedagogice etc.; Exemple te topici: Metodologia cercetării psihopedagogice, Curente, teorii și modele educative, Logica discursului pedagogic, etc.
4. axiologia educației, orientată spre identificarea valorilor vehiculate sau decantate în conținutul educației, discutarea modului de structurare a conținutului, depistarea conflictelor valorice și a unor căi de rezolvare a acestora, relevarea dimensiunilor axiologice ale componentelor proceselor educative: finalități, conținuturi, metodologie didactică, forme de organizare și realizare a educației etc. Exemple de topici: Pedagogia culturii, Axiologia pedagogică, Conținuturi ale educației (morală, estetică, religioasă);
5. normativitatea educației, respectiv acel domeniu al pedagogiei ce reclamă instituirea și respectarea unor norme deontice, deontologice sau de jurisprudență ce reglează acțiunea educativă etc. dar și punerea problemei dreptului de a le prescrie sau respecta. Avem în vedere atât problematica principiilor acțiunii didactice (vezi normativitatea aferentă), a eticii practicii didactice (la nivel de activitate formativă, de relație elev-profesor, profesor-părinte etc.), dar și a normelor juridice ce reglează activitatea educativă (un domeniu elastic, întrucât presupune variabile impredictibile legate de politic, ideologic, intruziune sau accident voluntarist etc.). Exemple de topici: Politica educației, Legislația școlară, Deontologia didactică
6. dialectica educației, respectiv orizontul pedagogic interesat de evoluția educației în timp, schimbarea paradigmelor educaționale, modificabilitatea și circumstanțierea practicilor educative funcție de timp, spațiu, presiuni culturale, sociale, politice etc. Exemple de topici: Istoria educației, Istoria gândirii pedagogice, Etnopedagogia, Antropologia educației, Pedagogia comparată, Inovare și reformă în educație, Pedagogie interculturală

Cele șase domenii, explicitate mai sus, pot fi puse în relație cu o serie de întrebări subsecvente ce reliefează specificitatea demersurilor ce se pot realiza în interiorul filosofiei educației, după cum urmează:

1. Ontologia educației vizează elementele „naturale” ale educației și pune întrebarea „cu cine, cu ce mijloace și unde/când facem educația?”;
2. Praxiologia educației se raportează la elementele procedurale și propune tema „cum atingem scopul educației?”, „care e calea?”, „ce e prioritar/eficient să facem?”;
3. Epistemologia educației încearcă să răspundă la întrebarea prin ce căi și cât putem ști despre fenomenul educativ, „ce valoare de adevăr are explicația/teoria pedagogică?”, „cum translăm cunoașterea/experiența dinspre teoretic către practic și/sau invers”?;
4. Axiologia educației se referă la ce valori transmitem prin educație și se întreabă despre „care e scopul educației”, „ce este mai bun de făcut?”, „ce înseamnă a fi educat?”;
5. Normativitatea educației pune problema posibilităților și a limitelor intervenției educative, „ce îmi este îngăduit să fac prin educație/în numele educației?”, „care este cadrul normativ/legislativ care stimulează/frânează educația?” ;
6. Dialectica educației este atentă la evoluția practicilor educative, „ce trebuie să schimb, să transform, să inovez?”, „care sunt factorii schimbării?”

Aceste șase direcții ar trebui să se reflecte și în curriculumul programului de formare a profesorilor. De altfel, în mare măsură aceste demersuri se întrevăd la nivelul disciplinelor din actualele planuri de învățământ care asigură formarea corpului profesoral, unele „pete albe” putând fi abolite printr-o recalibrare curriculară – atât pe linie disciplinară, cât și tematică.

Cele șase profiluri teoretice ce se subscriu filosofiei educației sunt interdependente. O analiză pertinentă de ontologie educațională nu se poate realiza fără respectarea unor minime prescripții epistemologice, fără o poziționare valorică față de existență, fără o respectare a normativității implicite sau explicite etc. O întreprindere de epistemologie educațională presupune un anumit mod de a înțelege ființa educată,  o necesară relaționare a cumulului de cunoștințe la un cadru valoric de ierarhizare și validare, o luare în considerare a aspectului ontic în care se desfășoară educație etc. O cercetare de axiologie educațională va ține cont de valențele „ființiale” ale valorilor și va pleda pentru concretizarea lor în act, după cum se va ține cont de un instrumentar epistemic de descriere și prescriere a valorilor în educație etc. etc.

Teoria pedagogică reprezintă un discurs în care enunțurile de tip descriptiv-constructiv și prescriptiv apar în chip necesar. Discursul descriptiv-constatativ devine predominant în ontologia educației; discursul constructiv-reflexiv se institute în orizontul epistemologiei educației; enunțurile prescriptiv-normative țin mai mult de perimetrul axiologiei educației sau normativității educației etc. Cele trei “specializări” ale discursului pedagogic nu se ipostaziază în mod autarhic, ci se împletesc, se completează, sunt alternante. Complementaritatea celor trei funcțiuni asigură pertinență teoretică discursului pedagogic (ca știință, teorie descriptivă), validitate valorică (ca perspectivă normativă, incitativă) și eficiență pragmatică acestui tip de discurs (ca acțiune, fenomenologie practică).

[i] Sistematizarea invocată se bazează și pe următoarele referințe: Bertrand, Yves, 1993, Théories contemporaines de l’éducation, Ed. Chronique sociale, Lyon; Bîrzea, Cezar, 1995, Arta și știința educației, Editura Didactică și Pedagogică, București; Bowyer, Carlton, 1970, Philosophic, al Perspectives for Education, Scott – Foresman and Company, Glenview, Illinois; Brubacher, John, 1969, Modem Philosophies of Education, McGraw-Hill Book.Company, New York, London etc; Charbonnel, Nanine, 1993, Philosophie du models, PUS, Strassbourg; Curtis S. J. (coord.), 1965, An Introduction to the Philosophy of education, University Tutorial Press LTD, London; Hubert, René, 1965, Traité de Pédagogic génerale, PUF, Paris; Landsheere, Gilbert de, Landsheere, Vivianne de,1979, Definirea obiectivelor educației EDP, București; Landsheere, Vivianne de, 1992, L’éducation et la formation, PUF, Paris; Reboul, Olivier, 1971, La philosophie de l’éducation, PUF, Paris, 1971; Whitehead, A. N., 1962, The Aims of Education, and Other Essays, Ernest Benn Limited, London; Wynne, John 1963 Theories of Education An Introduction to the Foundation of Education, Harper and Row, London.