Fiecare dintre noi și-a început educația într-o anumită școală pe care nu o poate uita. Ea devine un reper formativ „de grad zero”, un topos cultural iradiant, un marcator identitar. Școala din satul natal, Osoi, în care am deprins să scriu și să citesc, este cea mai frumoasă școală de pe pământ. Învățătorii și profesorii pe care i-am avut sunt cei mai buni dascăli pe care cineva și-i poate închipui. Soarta mi-a hărăzit să devin un om al școlii, să fiu dascăl, să cunosc intimitatea acestei profesii, să-i formez și eu, la rândul meu, pe alții. Dar parcă ceea ce s-a întâmplat în primii ani ai formării mele nu s-a ivit mai apoi. Am mereu impresia că ceea ce au făcut alții pentru mine încă nu am reușit să fac mai departe. Atmosfera și parfumul școlii mele nu le-am mai întâlnit vreodată, indiferent pe unde m-au purtat pașii și prin ce școli am trecut.
Pe când am început eu școala încă mai erau felinare prin sat. Curentul electric nu ajunsese pe la noi. Dar știu sigur că școala era locul de unde veneau cunoașterea, știința, cultura. Acolo era lumina pe care eu, acasă, încă nu o aveam. În general, prin acele timpuri nu prea era lumină în jur. Iar școala era printre puținele spații unde lucrurile apăreau în rostul lor. Acolo am vizionat primele filme, pe care caravanele le aduceau din când în când. Acolo am văzut primul televizor, am asistat la primele spectacole, am experimentat primele instrumente culturale (scris, citit, socotit), am deprins cântatul și desenatul.
Mi-au rămas în memorie sunetul clopoțelului care anunța începutul orelor și pauzele, cotloanele curții și ale grădinii pe care le știam pe de rost, rândurile elevilor adunați pe clase înainte de a intra în săli, gimnastica de înviorare de dinaintea începerii orelor, festivitățile vremii și serbările de la sfârșit de an școlar, corul acela minunat zămislitor de suflete. În această școală am conștientizat valoarea lucrului bine făcut (cu Domnul Profesor Gheorghe Scarlat) și a unduirii sufletului (cu Domnul Profesor Gheorghe Ghițun). Plus o mulțime de alte lucruri, cu ceilalți profesori, pe care nu am cum să le mai știu. Și tot aici am pregustat vâlvătăile aprinderii inimii și ale primelor proiecții afective (față de fetele …dascălilor din sat).
Purtam uniforme, că așa era obiceiul. De altfel, asociez școala cu deprinderea de a fi ordonat, îngrijit, rostuit. Acolo trebuia să fii altfel decât erai acasă. Școala a fost un loc al transcenderii, al autodepășirii, al forjării visurilor și al transformării lor în realitate. Dacă nu ar fi fost școala nu evoluam, nu spoream, aș fi rămas „acasă”. Nu pot uita vreodată mirosul cărților proaspete primite în prima zi, după deschiderea anului școlar, emoția întâlnirii cu noii profesori, curiozitatea de a ști ce-i cu materiile de care auzeam pentru prima dată, bucuria începerii vacanțelor școlare. De obicei, îmi amintesc de începuturi. Prima zi de școală e vie, o port în inimă, e ca și când s-ar fi întâmplat ieri. În schimb, nu-mi aduc aminte de ultima zi petrecută ca elev în școala mea…
Datorită școlii am ieșit din sat și am început să cunosc lumea la modul propriu. Desigur, cât se putea pe atunci. La început, prin vizite și scurte excursii în Iași iar, mai apoi, prin escapade mai lungi – la munte sau la mare, prin noi orașe sau regiuni. Le mulțumesc acelor dascăli care ne-au luat de mână și ne-au scos uneori din sat. Școala a fost așadar prilej al racordării și conectivității la cultură, la alteritate, la umanitate.
Școala mea a fost un loc al spiritualizării și al înomenirii. Un fel de familie, dar mai complicată, mai bogată, cu mai mulți membri. Interacțiunile presupuse de acest mediu (cu profesorii, cu ceilalți elevi, cu omul de serviciu care făcea focul în sobe etc.) m-au făcut să acumulez și să cresc, să mă civilizez, să rafinez ceea ce eventual purtam de la sine. În școală s-a aprins bucuria cunoașterii iar sufletul s-a înaripat. Tot aici am avut experimentat izul faptelor ilicite: să înveți cu cinci minute înainte de lucrarea de control, să furi mere din grădina școlii, să tragi chiulul de la ultima oră, jucându-te de-a v-ați ascunselea prin cimitir… Dar lucrul cel mai important pe care l-a făcut școala pentru mine a fost să deprind dorul de valori, de înălțare, de ne-oprire. Că ceea ce e mai important urmează să apară, că speranța te edifică, că esențialul e dincolo de ce se vede sau se spune.
Nu știu cât este de veche școala din satul meu, când și cine a învățat pe alții pe aceste meleaguri. Am credința că școala mea e de când lumea și că eu sunt unul dintre norocoșii care a beneficiat de tot ce s-a întâmplat mai bun pe aici. Sunt sigur, precum am spus la început, că școala mea este cel mai important loc din lume iar educatorii din Osoi sunt cei mai buni, mai frumoși și mai valoroși de pe pământ.
Aduc un pios omagiu acelor dascăli de-ai noștri care nu mai sunt printre noi și-i îmbrățișez cu drag pe toți aceia care vor citi aceste (sărace, nevolnice) cuvinte.
(Fragment din lucrarea Educația. Experiențe, reflecții, soluții, Editura Polirom, Iași, 2013).
Notă. Poza înfățișează pe cei mai mulți dintre dascălii de la școala din Osoi. În centru este învățătoarea mea, Maria Moraru.