Orice debut școlar ar trebui să fie întâmpinat cu bucurie și încredere din partea actorilor antrenați – deopotrivă elevi, studenți, profesori, părinți. Crearea unui cadru educativ clar, predictibil și reconfortant, se constituie într-un factor motivant deosebit de important pentru cel care învață. Încrederea în sistemul de formare și în dirijorii ei este un predeterminant al succesului școlar.
Începutul acestui an școlar stă, din păcate, sub semnul neîmplinirilor, indeterminării, neîncrederii, chiar perplexității. Actuala echipă ministerială nu numai că nu asigură o guvernanță de „menținere”, nu numai că nu gestionează criza care s-a instalat, ci afectează echilibrul, destul de precar, „moștenit” de la antecesori. Nu ne așteptăm, în actualul context, la evoluții sau inovări spectaculoase, dar măcar o funcționare normală, pe un vector de continuitate (discutabilă, desigur, dar asta e o altă problemă) era de preferat situației prezente, caracterizată printr-o dinamică precară, dezechilibrată, stagnantă, chiar revolută.
Poate cel mai problematic aspect ține de asigurarea suporturilor curriculare, mai ales a manualelor care vor lipsi de pe băncile școlii la numeroase clase și materii. O astfel de carență administrativă naște și una de ordin afectiv. Ne aducem cu toții aminte de acest moment nodal, de frumusețea (re)întâlnirii cu școala, cu banca, cu manualul. Procedurile și cadrul normativ aferent au întârziat nepermis de mult elaborarea, selecția, validarea și tipărirea manualelor după programele școlare ce au fost schimbate anul trecut – ne referim la gimnaziu. Antamarea într-o manieră pompieristică a unui „supra-manual”, cu fascicole de curs pentru toate materiile, stârnește nedumeriri atât în rândul beneficiarilor, dar și al specialiștilor în educație. Nu punem în chestiune pertinența respectivelor suporturi de învățare, luate separat, ci ideea de asamblare ca atare. Personal, aflu pentru prima dată de posibilitatea unei astfel de oferte. Lipsa manualelor la materiile de bază și prezența la altele (la sport, de pildă) generează dispute sterile, alunecoase și păguboase. După opinia noastră, e de dorit ca la toate materiile să existe manuale sau să se genereze suporturi de învățare multiple, diferențiate metodic pe categorii de elevi. Gândite, alese și propuse onest, desigur, fără interese sau presiuni afaceriste, politice sau de alt gen.
Lăsând la o parte disputele ideologice, înclin să cred – referitor la manualul de sport – că un suport curricular la această disciplină (ca și la Muzică, Educație plastică/Desen, Abilități practice etc.), conceput pentru elevi (și nu pentru profesori; aceștia au nevoie de metodici aferente) ar fi binevenit. La ora de sport se face nu numai sport, dar se și vorbește despre sport, despre chestiuni tehnice, procedurale, despre importanța și căile dezvoltării motricității, despre valori psihomorale – precum fair-play-ul, curajul, respectul adversarului etc. Ora de educație fizică nu înlocuiește sportul pe care trebuie să îl facă efectiv elevul sau tânărul (ar fi prea puțin 2-3 ore pe săptămână…), ci îi sădește acestuia dorința de mișcare, de antrenare a unor disponibilități psihomotorii, de formare a unei culturi sportive etc. Știm că nu este prioritatea absolută a învățământului nostru, dar, principial, un îndrumar tehnic la această disciplină, pentru elevi, îl considerăm necesar. Cine îl concepe, ce tipuri de conținuturi propune, sub ce auspicii didactice, în ce context poate fi consultat (acasă, pe terenul de sport!…), ce rol joacă în evaluarea elevului etc., acestea sunt probleme asupra cărora putem discuta.
Alte lucruri bune nu se anunță la orizont. Pregătirea corpului profesoral a „înlemnit” în aceeași formulă practicată în ultimele decenii, fără a se da curs unei modalități de pregătire psihopedagogică prin masterul didactic (invocat de atâta vreme în Legea educației). Dimpotrivă, printr-un ordin de ministru adoptat în vară, se creează noi dificultăți de gestionare a formării viitorilor profesori, mai ales la nivelul II al modulului psihopedagogic, pentru care nu se precizează sursa de finanțare, printre altele. Nu mai vorbim și de o aberație procedurală, nemaiîntâlnită altcândva sau pe undeva, de a se echivala parcursuri de formare urmate la niveluri de pregătire diferite (din liceu la nivel de facultate): absolvenților de liceu pedagogic sau de colegiu pedagogic, de pildă, li se recunosc disciplinele aferente nivelului I al modulului, ceea ce conduce la discriminări ale studenților. În aceeași logică ar trebui ca absolvenții de licee vocaționale să revendice la nivel de facultate (în cazul în care rămân în același domeniu) echivalarea unor discipline de specialitate (de pildă, cel care a terminat un liceu de informatică să pretindă echivalarea unor discipline la facultatea de informatică). Avem toată admirația față de absolventul de liceu pedagogic – ca și față de cel de liceu de artă, teologic, tehnologic, agricol etc. – cunoaștem seriozitatea pregătirii acestuia, dar de aici nu trebuie să primească bonusuri formale la nivel superior (mai ales că la nivel de facultate operează alte exigențe, iar evaluarea importanței disciplinelor se realizează prin credite transferabile recunoscute în spațiul european).
Se propun, de asemenea, acțiuni sau se vântură propuneri care mai de care mai bulversante: auxiliarele didactice devin caduce și se elimină dintr-un foc printr-o decizie ministerială (nu ar fi fost mai corect o perioadă de tranziție?), se anunță un control și o validare unică a noilor auxiliare care vor apărea sub egida ministerului, se invocă tot mai explicit „dorul” după manualul unic, se tinde către un dirijism din ce în ce mai pronunțat, se schimbă o serie de decidenți la nivel de județ fără argumente clare, se invocă posibilitatea notării prestațiilor la evaluările naționale on-line fără fundamentări sau existența unei logistici specifice etc. etc. Nu negăm faptul că unele dintre aceste propuneri pot deveni fezabile, dar după eventuale analize de specialitate, studii de impact, evaluări longitudinale, pilotări etc.
„Inovații” sau schimbări de acest fel sunt de așteptat și pot surveni peste noapte (inclusiv după scrierea acestui articol). „Surprizele” pot apărea de la o zi la alta. Este trist că un domeniu vital al societății noastre – educația – a ajuns să fie gestionat atât de personalist, voluntarist, neprofesionist, chiar periculos. E dureros să sesizez, să iei act, să evaluezi, gesticulații decizionale care dau dovadă de insuficiență, ineficiență, improvizație, aroganță.
Ce e de făcut în astfel de situații? Sistemul de învățământ deține o autonomie funcțională, „insule” de bune practici, actori cu adevărat responsabili (profesori cu vocație, manageri vizionari, părinți implicați, elevi conștiincioși), ceea ce, în virtutea inerției, îl face să funcționeze oarecum în parametri normali în perioade de anomie, să-l vitalizeze, chiar să-l corecteze sau auto-regleze. Datorită acestei dinamici speciale, chiar pozitive, la nivelul instituțiilor de bază (la „firul ierbii”, cum se spune) consistența formării se poate perpetua, încrederea în școală poate să continue, să se amplifice. Bine ar fi fost ca și la nivelul „de sus” să fi existat o „rezonanță” și o calitate managerială sau decizională de aceeași altitudine. Este păcat că asistăm la așa ceva. E bine să fim optimiști. Cum trăim într-o lume în care schimbarea, prin procedee democratice, poate surveni, să sperăm că aceasta se va întâmpla la timp spre binele școlii noastre, al celor care o deservesc, o supraveghează, intră sau ies din ea!
Notă. Pentru cei interesați, textul de mai sus (sau fragmente din acesta) poate fi preluat și difuzat de orice instanță mediatică.