Cât este de justificat manualul unic?

            Din perspectivă pedagogică, ideea alternanțelor educaționale (prin secvențe curriculare la dispoziția celor antrenați în proces, prin manuale multiple, prin suporturi suplimentare, metode sau forme organizatorice alternative etc.) este un deziderat devenit un loc comun pentru societățile care se respectă. La începutul secolului, promotorii „educației noi” au venit cu astfel de sugestii, construind programe „pe măsura” diverselor categorii de elevi. Judecată din perspectivă pedagogică, noua realitate, a pluralității instructive, este benefică în măsura în care se păstrează un echilibru dintre partea „fixă” și cea „variabilă” a conținuturilor, iar dascălii sunt în stare să selecteze, să re-creeze sau să gestioneze diferitele secvențe de conținut.

             Sursa și modul unic de educare au ca dezavantaj faptul că uniformizează și masifică persoanele umane. Când există un singur izvor de informare, riscul inculcării și manipulării este mereu prezent. Nu mai există loc pentru diferență, particularizare, referențialitate multiplă, supunere la un examen critic. Nu înseamnă deloc că prin manualul alternativ nu se poate greși, deforma realitatea, minți. Acesta însă prezintă un avantaj. Manualul alternativ induce nu numai o altă față a lucrurilor, dar formează la individ conștiința pluralității interpretative, apetitul respectării multiplicității opiniilor purtate de către semenii săi. Manualul alternativ constituie un instrument atât în avantajul elevilor, pentru că relativizează informația la particularități și posibilități concrete, dar și în sprijinul profesorilor, care pot să realizeze mai ușor o diferențiere autentică în învățare, pornind de la un cumul informațional el însuși diferențiat și capabil de a induce individualizare și diversificare. Să observăm, totuși, că și manualul alternativ sfârșește în a deveni unic, în cele din urmă, după ce acesta a fost ales (de profesori, de părinți, de elevi … de elevi?).

            Dacă avem ca țintă cultivarea diferențelor, se naște întrebarea: la ce vârstă este bine să se prescrie alternative educaționale? Chiar din clasa I ? Opinia noastră e că la clasele mici trebuie să fim foarte precauți în legătură cu perspectiva alternativelor. Copilul mic are nevoie de certitudini, de temeiuri oarecum sigure, „închise”, de instrumente culturale precis determinate (scris, citit, socotit), de valori ale comunității în care se socializează. Asta nu înseamnă că valorile care se prezintă elevilor nu trebuie să fie contextualizate, particularizate, concretizate, (mai ales, o dată cu înaintarea  în vârstă a celor educați).

            Pe de altă parte, ne putem întreba, ce fel de alternative se cer a fi concepute în manuale: de conținut sau de metodă? Avem de-a face cu alternative științifice sau cu alternative metodice? Programa școlară sugerează atât elemente de conținut, cât și o serie de linii metodice. Trebuie subliniat faptul că între conținutul ariei academice (istorie, fizică, chimie etc.) și conținutul disciplinei corespunzătoare nu se stabilesc relații de identitate. Translarea conținuturilor științifice la nivelul manualelor se face prin selectări, combinări și resemnificări pedagogice. În acest moment intervine „colorarea” ideologică a conținuturilor. Depinde de autor și de ideologia care-l domină modul de prezentare sau structurare a faptelor, de recompunere a unei situații oarecare, de evidențiere a unor contururi, de estompare a unor accidente etc. De regulă, metabolismul intern al creșterii unei științe, cu toate contrarietățile și incertitudinile acesteia, nu se reia la nivelul obiectului de studiu. Manualul apare ca un obiect oarecum „finit”, rotunjit, congruent ca teorie sau interpretare. În general, sunt asimilate ultimele achiziții și concluzii decantate la nivelul comunității de specialiști în domeniu. Atunci când, inevitabil, se ajunge și la perspective discutabile, incerte, manualul trebuie să cuprindă mai multe puncte de vedere asupra chestiunii invocate. Un bun manual, inclusiv alternativ, trebuie să cuprindă, pe ici pe colo, o alternativitate internă, deschizând, la un moment dat, un evantai mai larg de perspective asupra uneia și aceleiași chestiuni (de pildă, într-un manual de istorie un anumit fapt poate fi prezentat valorificând surse alternative, chiar discordante, ale trecutului istoric sau ale prezentului istoriografic). Cât privește alternanța metodică, aceasta constituie principalul atu al manualelor multiple. Rămâne la latitudinea autorilor de manuale să propună trasee metodice creative, personalizate și adecvate cât mai puternic personalității celor care studiază.

            Încărcătura ideologică specifică unei discipline este dată atât de prevalorizările „ascunse”, vizând statutul și importanța acesteia în economia programului școlar (număr de ore pe săptămână, prezența disciplinei la marile examene etc.), dar și prin dozarea, la nivelul conținuturilor, a incertitudinilor, relativizărilor, prin tehnica luminării sau ocultării intenționate a unor fapte etc.  Nu-i neapărat obligatoriu să prezinți fapte false la Istorie, ca să manipulezi; ajunge să le diminuezi, să le exagerezi, să realizezi alte relații de proximitate între ele, să le etalezi sau valorizezi după alte regii. Sau, să reduci în mod nejustificat numărul de ore alocat disciplinei în cauză. În general, orice disciplină reprezintă o re-construcție motivată, adesea subiectivizată, a unei arii academice, ce rezonează cu liniile de forță ale savoir-ului contemporan, dar și cu unele mișcări de idei ale epocii sau ale cei care decid asupra mersului ei. Numai că acest câmp ideologic nu este ușor vizibil sau recunoscut. El se adăpostește în spatele „adevărului”, „obiectivității”, „neutralității”. Sau, pur și simplu, în spatele neștiinței, impasibilității, nesimțirii, imposturii celor care conduc destinele educației la un moment dat.