Nu tot ce ține de experiența fundamentală a omului se poate transmite prin școală. Sunt conduite și valori ce pot fi însușite prin contagiune directă, prin co-împărtășire și bucuroasă dăruire. O comunitate și membrii ei își perpetuează spiritualitatea prin diferite mecanisme de învățare prezente, evident, la nivelul școlii dar și prin forme complementare, evanescente, conviviale, de care se vorbește mai puțin dar care, uneori, fac mai mult, în direcția menționată, decât instituțiile consacrate. Printre numeroasele mecanisme formative, de îndrumare și consiliere pe care comunitatea și le-a structurat de-a lungul timpului sunt și cele privitoare la nășitul mirilor. Formarea unei familii este una dintre cele mai importante acțiuni de care omul este responsabil. Dacă deciziile privitoare la venirea pe lume și la părăsirea ei nu țin numaidecât de subiect (nu ți le poți programa!), cele ce vizează instituția căsătoriei revin aproape în totalitate acestuia. Dar nici cei din jurul viitoarei uniuni nu rămân pasivi. Părinții, rudele apropiate, prietenii, ba chiar și vecinii se vor pune pe treabă. Unii făcând chiar bine, alții – în numele lui – chiar rău. Dar asta e altă poveste…
Să revenim la nășit și la nași. Ce ar mai însemna nășirea astăzi, într-o lume desacralizată, de-spiritualizată și gestionată de porniri mercantile? Ce rol îndeplinesc nașii în constituirea viitoarei familii? Care ar fi aportul lor educogen într-un context în care ești bombardat cu rețete de viață la tot pasul? Încercăm, succint, să creionăm un posibil răspuns.
Să spunem că realitatea domestică și căsnicia sunt cadre ale existenței noastre ce se învață din mers, prin punerea în situație și nu printr-o experimentare sau vizare “teoretică” a ei. Chiar dacă în școală se vorbește despre familie, dragoste, copii etc. acestea primesc o adevărată consistență când cei în cauză se “aruncă” cu ardoare în ele. Orice retorică, privitoare la aceste realități, pălește și nu mai folosește la nimic. Teoria devine searbădă iar cuvintele nu mai spun nimic. E nevoie de un alt reazem, de un exemplu concret, de o demonstrare a unui posibil mod de a configura o căsnicie cu tot ce ține de ea. E necesară o inițiere și o îndrumare de un anumit tip ce se sustrage oricăror canoane didactice. A fi un naș “bun” – asta nu se poate preda și învăța. Ajungi la un astfel de statut prin re-trăire și co-împărtășire a unor experiențe unice și particulare – purtătoare totuși de o oarecare generalitate valorică. Ghidajul spiritual, de care se vorbește, nu trebuie evidențiat sau clamat. Nu se va face un caz din asta. Un naș nu trebuie să promulge norme sau să profereze – de la înălțimea “experienței” lui! – mai știu eu ce principii sau linii de evoluție. E foarte posibil ca acestea – dacă sunt – să nu se potrivească deloc cu felul altora de a fi. E mai degrabă un observator tăcut, un însoțitor calm ce punctează câștigurile pozitive ale celor pe care-i “îndrumă” și reflectează la cum să facă din inerentele alunecări prilejuri de fortificare și de mers înainte.
Pentru nași, o astfel de îndrumare – survenită la o anumită vârstă – ar mai putea fi luată și ca o formă de împlinire prin alții, o prelungire sau o pre-dare a unei bucurii resimțite pe cont propriu și care poate spori (reînvia?) prin purtarea ei spre alții. Vine o vreme în care acumulările de pricepere și de simțire ies la lumină și trebuie puse la treabă. Expansiunea afectivă constituie o nevoie esențială iar atunci când își găsește un „teren” rezonator produce efecte nemaipomenite la cei implicați direct dar și la cei din jur.
Nașii sunt niște martori și garanți – în fața lumii și a lui Dumnezeu – ai unei hotărâri responsabile luate de două ființe care au decis să se unească pentru totdeauna. Ei nu sunt simple elemente de decor, niște fantoșe ce trebuie să joace un rol pasager, ci devin niște co-genitori ai noii realități spirituale – familia pe cale de a se naște. A-ți asuma rolul de „părinte spiritual” e un lucru mult mai complicat decât a fi părinte pur și simplu. Relația tată-fiu, mamă-fiică are la bază o mecanică naturală care, în firescul ei, poate rezolva de la sine multe probleme. Cealaltă relație, nași-fini, trebuie să-și procure o bază afinitară în mod progresiv, cumulativ, prin încercări și erori, prin experimentare, prin reflectare. Ea presupune o alchimie aparte, un amestec de devoțiune și obiectivitate, de căldură și fermitate, de angajare și neutralitate, în doze ce mereu se schimbă și se re-contextualizează. O atare relație se auto-generează și se amplifică prin numeroase prilejuri de viață ce nu pot fi surprinse sau trecute în revistă după un parcurs foarte clar.
Până unde poate merge acest ghidaj? Până la ce nivel coboară consilierea? Întrebare grea, ce nu-și găsește ușor un răspuns. Până acolo unde noul angrenaj afectiv permite o astfel de determinare. Principial, se convine asupra faptului că nașii pot interveni anticipativ – pentru a preîntâmpina alunecări nesănătoase, sau participativ – când mecanismul se gripează. E nevoie însă de pregătirea unui teren de încredere și de solidaritate reciprocă, de acceptarea tacită de către părți a unei „uniuni” de voință întru statornicirea binelui, frumosului, bucuriei, armoniei. În fond, cuplul nașilor funcționează ca un for corector, ca o sursă de îndreptare ce stă mereu înainte luminând direcții și căi.
Comparativ cu alte forme ale cuplajului formativ (profesor-elev, maestru-discipol), instituția nașilor mai are o calitate: este aureolată de harul divin și de normativitatea dumnezeiască. Ratificarea unei astfel de legături se face sub oblăduirea lui Dumnezeu. Chiar dacă ea se edifică pe o bază concretă, imanentă (inter-cunoașterea și apropierea sufletească dintre fini și nași), aceasta își sporește valoarea prin originarea permanentă într-un orizont sacru. De aici și unicitatea și altitudinea valorică a acestei legături. Dacă alte tipuri de raporturi pot fi accidentale, circumstanțiale, temporare, relația dintre fini și nași devine unică și definitivă, fiind înscrisă pentru totdeauna pe răbojul temporalității și al memoriei afective a celor implicați.
Nașii „moșesc” o nouă familie, instalând în comunitate o nouă „cărămidă” în „zidul” persistenței ei. Nu ei au conceput-o, dar ei sunt cei care o prezintă în fața lumii și a lui Dumnezeu. Ei sunt cei care asistă la metamorfozarea unei inițiale prietenii sau iubiri în familie (desigur, metamorfozarea nu anulează componentele de plecare, prietenia și iubirea). Experiența matură a nașilor si entuziasmul specific al tinerilor căsătoriți aduc o boare de prospețime, de speranță și de consistență care dau sens și fac viața tuturor mai valoroasă. Întemeierea și re-întemeierea, ca atitudine și acțiune, e contaminantă, circulă de la unii la alții. Finii învață cumpătarea și înțelepciunea din experiența nașilor, nașii învață (sau își aduc aminte) cum e să te bucuri de lucrurile simple, de puținul și avântul începuturilor.
Nașii pot juca rolul de arbitri imparțiali, de repere echidistante în situațiile mai tulburi ce pot apărea, unde nu pot interveni atât de ușor părinții care, involuntar, ar exprima opinii – poate – subiective. Din punct de vedere formativ, nașii pot duce mai departe ceea ce au început părinții. Sunt aspecte ale vieții pe care aceștia le pot gestiona mai bine decât părinții naturali care vor veni, e de presupus, cu inerentele și fireștile parti-pris-uri. De la nași se poate ivi o sugestie, o povață, o îndreptare cu un alt grad de obiectivitate, de realism, de detașare.
Nașii sunt un fel de „duhovnici” ai noii familii. Fără har, ca și mirii, pentru că acesta trebuie căutat, cu toții dimpreună, în altă parte…
Notă. Acest articol a apărut in urmă cu 10 ani în: http://ziarullumina.ro/educatie-si-integrare-un-prilej-de-invatare-si-imbogatire-spirituala-nasirea-64620.html. Dedicăm această rememorare finilor noștri, Oana și Nicolae Hulpoi, cu prilejul dimpreunei sărbătoriri a acestei frumoase decade.