Când ne referim la factorii educației, invocăm, firesc, familia – gândindu-ne, desigur, la părinți -, ca fiind una dintre instanțele paideice de primă importanță responsabile de formarea copilului. Să nu uităm însă că, la nivelul familiei lărgite, bunicii pot juca un rol important în educația nepoților lor. Și nu numai a lor…
Încercând o inspectare a literaturii psiho-pedagogice, observăm că nu prea găsim referiri la acest factor al educației. Nu există o tematizare în sensul menționat – cu excepția literaturii, a celei memorialistice, îndeosebi. Cazuistica în speță merită a fi semnificată nu numai din perspectivă estetică sau sociologică, ci și pedagogică.
Trebuie spus că la nivelul abordării literar-artistice, bunicii sunt invocați cu multă efuziune afectivă. Dând la parte această aură mitică, să încercăm o conturare a prezenței lor și din punct de vedere educațional.
În raport cu părinții, bunicii reprezintă terțul, a treia cale, o instanță suplimentară, recurentă, de refugiu, de obicei mult mai disponibilă și generoasă (oferă atenție, bomboane, un bănuț…). Bunicii nu stau prea mult pe gânduri, ei satisfac cam toate doleanțele (și sunt pe placul) nepoților. Din anumite puncte de vedere, structurile lor intelective și modul de a vedea lucrurile se apropie, sunt rezonante: copiii le achiziționează, le amplifică; la bunici acestea se decantează, se rafinează, se elasticizează („dau în mintea copiilor”, cum ar zice unii). Între ei, apar mici complicități (mai multe aici: https://www.literaturadeazi.ro/rubrici/de-magistro/rolul-bunicilor-in-educatia-nepotilor-8691 ).