A educa înseamnă să știi să îngemănezi știința, predispoziția, voința și harul spre binele copilului…

• Ce mai reprezintă educația în societatea contemporană și care este situația actuală a învățământului românesc? Ce măsuri credeți că s-ar putea implementa pentru ameliorarea sistemului?

Societatea actuală, ca și cea de altădată, are nevoie de educație, se sprijină pe ea, reprezintă gajul și promisiunea lumii ce urmează. Chiar dacă prin politicile publice sau prin mecanismele financiare specifice nu este sprijinită suficient, situațiile de învățare și perpetuare a experienței culturale vor fi mereu prezente, indiferent de conjuncturi sau accidente politice, istorice. Desigur, de mai multe secole asistăm la o „cotitură” în ce privește direcția și finalitatea educației. Dacă în mod tradițional formarea era orientată către acapararea unor cunoștințe, de ceva timp accentul se pune pe formarea unor capacități de a  identifica și opera cu cunoașterea. Spiritul enciclopedist e depășit demult. Astăzi devine mai important să știi cum să cauți informația, unde o găsești, cum să o corelezi cu o alta, cum să o semnifici, cum să o aplici. Dacă e să ne raportăm la învățământul românesc, credem că e nevoie de o schimbare de sistem și de filosofie educațională care să privilegieze formarea unei persoane autonome, critice, bine echipată cu instrumentele culturale de bază, care să fie în stare să se auto-dirijeze, să se auto-formeze. Pornind de la această finalitate cam totul ar trebuie regândit, de la conținuturile de predat, la cadrajul strategic și relațional până la formulele de evaluare sau validare a competențelor. Asta ar presupune o mai mare stabilitate și predictibilitate, o anumită continuitate din momentul în care se adoptă o anumită viziune sau strategie până la evaluarea rezultatelor, adoptată prin consensualitate politică, strategică. Discontinuitățile și contrarietățile normative sau procesuale nu fac bine învățământului nostru.

• Cât de mult reușesc specialiștii în domeniu să „umple găurile” actualei crize din învățământ?

Din păcate, specialiștii în educație nu prea sunt luați în seamă. De cele mai multe ori, decidenții politici, de la sine putere, implementează viziuni amatorist-voluntariste sau măsuri „ghidonate” de interese particulare, circumstanțiale. Se lucrează mai mult pompieristic, fără metodă și fără un orizont valoric bine definit. Mai mult, apar situații când apelul la specialiști se face de fațadă, doar pentru a valida măsuri agreate sau deja luate, ceea ce afectează statutul deontologic al cercetătorului. Din acest punct de vedere, ar trebui asigurată și garantată neutralitatea politică a expertului, prin felul cum este „agregat” colectivul de cercetători – aflați fie la nivelul institutului de profil, fie la nivelul universităților, fie la nivelul altor entități specializate – în raport cu acțiunile ministerului de resort. Ca să răspund direct la întrebare, rezum spunând că specialiștii autentici s-au cam retras, s-au închis în „turnul de fildeș” sau, cel mult, mai iau atitudine uneori când derapajele întrec orice măsură, când „cuțitul ajunge la os”. Rog pe cititori să înțeleagă că tot ce mișcă în învățământul nostru nu este „opera” lor, ci a decidenților-politici. Specialiștii în educație sunt puși în situația să „stea pe margine”, să „strige în pustiu”, neavând  nicio putere de influențare, din păcate!

• Cum afectează elevii această degradare? Ce pot face părinții în această situație?

Normal că cei care au de suferit sunt elevii. Chiar dacă nu se observă direct și imediat. În primul rând, printr-o neîncredere și o devalorizare simbolică a sistemului de învățământ și a educatorului în raport cu reprezentările lor. La ce să mai învețe dacă școala nu aduce mare lucru? Apoi, prin stres sau impasibilitate față de un sistem „instabil”, aflat într-o degringoladă instituțională și normativă imprevizibilă, schimbătoare de la lună la lună, de la zi la zi. Și în ultimă instanță, prin închidere sau repliere spre sine, prin degajarea unor rute sau prilejuri de „formare” paralele sau în „răspăr” cu cele oferite de societate, de multe ori problematice, poate chiar periculoase. Părinții ar trebui să devină observatori și mai implicați, din acest punct de vedere, să ratifice sau să amendeze anumite evoluții, inclusiv la nivel de sistem. Reactivarea „școlii părinților”, a forurilor deliberative (gen „comitetul de părinți”) nu sunt instituiri revolute, ci forme de „agregare” a unor interese sau puncte de vedere complementare. Acțiunile părții aflate de „cealaltă parte a baricadei” poate avea un caracter corectiv, conducând la ameliorări sau perfectări ale procesului formativ.

• Ce înseamnă a educa și a fi un profesor excepțional? Cât de importantă este relația dintre profesor și elev?

A educa înseamnă să știi să îngemănezi știința, predispoziția, voința și harul spre binele elevului. Excepționalitatea, și pe tărâm didactic, e foarte rară. Nu de profesori excepționali avem nevoie, ci de normalitate, de oameni dedicați altor semeni, deschiși și permisivi, care îmbină înțelept directivitatea cu libertatea, voința cu putința, care intuiesc ce și cum să facă binele pentru elevii lor, care dozează și găsesc căi, soluții la probleme concrete. Educația este și o chestiune de relație, de empatie, de aliniere sau rezonanță „fină” pe direcție intelectivă, afectivă, volitivă, proiectivă. Dincolo de calitatea cunoașterii transmise, contează foarte mult și modul în care profesorul o poartă, o prezintă, o re-prezintă. De foarte multe ori, elevul va reține nu ceea ce se spune profesorul, ci felul cum spune, se raportează la o idee, la o zare de înțeles, la o conduită, la un crez. Nu ce predă profesorul rămâne în noi, ci mai mult, felul cum „se predă”, se „prezentifică”, se înfățișează, se implică, intelectual și spiritual, într-o situație sau alta.

• Ce părere aveți de sistemele de educație alternativă (Montessori, Waldorf etc.)?

Întrevăd în sistemele invocate rute alternative, completive și nu substitutive pentru învățământul clasic. Acestea țin de un anumit pluralism metodic care pot aduce o contribuție importantă pentru categorii de vârstă sau diferite contexte socio-culturale, mai ales pentru învățământul pre-primar sau primar. Nu cred că aceste sisteme pot fi extinse sau generalizate la tot sistemul de învățământ și, mai cu seamă, la nivelul învățământului universitar. De altfel, aceste alternative pedagogice au fost concepute, dintru început, pentru ciclurile incipiente ale formării. Cred că unele sugestii sau înnoiri metodologice, propuse de aceste curente,  pot – și chiar sunt asimilate – de sistemele tradiționale de instruire. Ele nu se plasează într-o zonă antagonistă sau de disonanță psihopedagogică, ci de conjuncție și completitudine acțională spre binele copilului.

• Pare că tendința actuală este ca părinții să supraaglomereze programul copiilor cu foarte multe opționale, de asemenea, aceștia insistă ca cei mici să participe mereu la concursuri. Care este opinia dumneavoastră despre concursurile școlare? Care sunt avantajele și dezavantajele acestora?

Este bine să încărcăm programul unui copil atât cât permite vârsta, vrerea și putința lui. Tot ce se adaugă peste programul școlar, dacă se justifică din perspectiva acestor repere, este bine. Dacă se substituie aceste cerințe cu altele – gen că așa vrea școala, că așa impun părinții – situația nu mai este în ordine. De multe ori, aptitudinile concrete ale elevilor nu sunt avute în vedere sau cultivate suficient la nivelul programului școlar prin materiile de învățământ. De aici și rolul activităților extra-curriculare sau al implicărilor în activități opționale –  cerute de copii sau sugerate de părinți. E în regulă. Dar a forța elevii să meargă la concursuri (locale, județene, naționale), pentru imaginea școlii sau ambițiile părinților, acestea nu sunt de dorit. Normal că trăim într-o societate concurențială –  și școala trebuie să pregătească elevul și pentru așa ceva. Dar a-l menține într-o stare permanentă de luptă, de întrecere cu celălalt – asta poate conduce la anumite deplasări valorice, dacă nu și la unele destructurări interioare. E bine să apelăm la un anumit dozaj: nici să-l ferim pe copil de antrenamentul competiției, al concurenței, nici să îl plasăm perpetuu într-o stare de concurs, de luptă cu celălalt. Acest raport se va recompune permanent funcție de personalitatea copilului, de aptitudinile și înclinațiile lui, de  nevoile și posibilitățile vârstei la care se află. Un concurs are și părți bune, dar și rele. E bine să le maximalizăm pe cele bune și să le minimizăm pe cele negative.

(Interviu apărut în Revista MARGOT, 16/03/2018, https://www.revistamargot.ro/interviu-constantin-cucos-educatie/ )