Problematica teoretică a discipolatului, în pedagogie, este o achiziție relativ recentă, despre aceasta discutându-se de circa un secol, în cadrul topicii comunicării și a relației profesor-elev. Și chiar așa, chestiunea este teoretizată destul de tehnic, abstract, neatingându-se subtilitățile unor modele paideice exemplare, consumate în antichitatea clasică sau în cadrul creștinismului (ne și mirăm uneori cât de mult a rămas în urmă teoria față de practică!). Ca relație paideică concretă, discipolatul este profesat din când lumea, mai ales în mediile socio-culturale de rang înalt.
Așadar, în ce măsură dascălul trebuie să depășească statutul de simplu funcționar al informării/formării elevilor săi, de bun „meseriaș” ce „predă” o cunoștință, de tehnician al procesului de învățare, pentru a ajunge la un statut cu totul deosebit, de adevărat magistru, de flacără vie care, prin propria gândire și viață, „se arată” altor minți și suflete? Cât de obligat este să facă și așa ceva? Câți ucenici poate avea un astfel de profesor?
Să spunem de la bun început că o atare dimensiune nu constituie un țel explicit al „fișei postului”, nu apare în competențele și „standardele” profesionale ale meseriei, nu poate fi cântărită și evaluată, ci este mai degrabă invocată de spiritele romantice, în luările de poziție mai eseistice sau poetice, și urmărită – chiar realizată – de puțini dintre cei care țin la demnitatea de profesori. Codurile deontologice privind meseria de cadru didactic se feresc să facă referire la astfel de atribuții, iar când se încearcă – aceasta se face deseori prin șabloane sau expresii „înlemnite”, neconvingătoare.
În cel mai fericit caz, profesorul este vizat ca un facilitator al elevului pentru a „absorbi” valorii culturii, ca un „mijlocitor” dintre cunoaștere și o persoană află în formare. Viziunea invocată mai sus acreditează teza că dascălul trebuie să ajute elevul să se apropie de cunoaștere, să-l determine să se descopere, fără o întâlnire spirituală autentică, fără o rezonanță afectivă, dascălul punându-se între paranteze, făcând abstracție de prezența sa. Avem de a face cu o formare „mașinală”, de-subiectivizată și de-spiritualizată, desprinsă de date concrete și fapte de viață. S-a ajuns la ideea paradoxală că învățarea este cu atât mai …prezentă cu cât profesorul este mai …absent (elevul fiind învățat de calculator sau, de ce nu, învață de unul singur!).
Credem însă că discipolatul, în comparație cu relația degajată în procesul de învățământ, se bazează pe o întâlnire spirituală unică, pe o asumare a unei împreună căutări și aflări a adevărului, pe o „dezgolire” a minții și sufletului magistrului în fața discipolilor lui, pentru a demonstra „pe viu” cum gândește, cum simte, cum trăiește. Lucru rar, care aproape că este uitat, dacă nu și ascuns sau blamat. Câți dintre profesorii din ziua de astăzi au acest curaj în a-și etala zbuciumul căutării, nevolnicia găsirii soluțiilor, trepidațiile profunde ce acompaniază cunoașterea. Le dăm elevilor cunoaștere, dar nu o „încadrăm” cu artefactele sau patosul generării ei. Acestea din urmă, nu-i așa, țin de „culisele” cunoașterii și nu „se cade” să le des-conspirăm!
Învățarea prin comuniune constituie, după opinia noastră, forma cea mai autentică și mai elevată de educație. Aici nu ajung decât spiritele înalte. Acest fapt presupune instituirea unor filiații de ordin cognitiv, volitiv, psiho-moral, afectiv și obligă la crearea unor situații de învățare cât mai naturale, mai apropiate de ordinea lucrurilor reale și nu a celor „ideale”, „aseptice”, „artificiale”, prezente atât de masiv în manuale și în școală. Întâlnirea cu cultura se face și este mediată prin/de personalitatea dascălului. Faptul cultural este filtrat și prezentat de o interioritate, prin vibrare și consonanță afectivă. Multe lucruri (unice, credem!) numai așa pot fi învățate. Învățătorul autentic se livrează discipolului, trebuie să devină – prin felul cum prezintă lucrurile – el însuși și, în același timp, referentul unei învățări. De aceea, magistrul trebuie să devine transparent și sincer nu numai în raport cu ce transmite, ci și cu modul cum transmite, cu ceea ce simte, cu ce crede, cu felul lui de a fi. Trebuie mers la rădăcina lucrurilor, la temelia zămislirii cunoașterii și a tot ce se țese în jurul ei. Noi nu predăm cunoștințe, ci „ne predăm” cu tot ceea ce ființăm. Transmitem nu numai informații, ci și poziții ale noastre față de valoarea lor. Spunem altora nu numai ce știm noi, dar și de ce știm ceea ce știm, cum am ajuns să știm, ce credem despre ceea ce știm, ce se cade să facem cu ceea ce știm etc.
Identificarea dintre discipol cu magistrul său constituie începutul cunoașterii, al înțelegerii și deslușirii lumii. Comuniunea înnoiește și întregește. Și unul și celălalt află câte ceva (inclusiv despre ei înșiși) pe acest drum al tatonării, găsirii, re-găsirii. Magistrul poate și el învăța ceva de la discipol și se lasă modelat neîncetat de relația ce în comun se construiește. Întâlnirea intelectivă și sufletească constituie temelia – și garanția – că altceva în plus poate să apară (o nouă idee, o altă direcție de reflecție, un alt mod de a fi). Urmează, în mod firesc, și distanțarea cuvenită – progresivă, înțeleaptă, asumată – ce survine între cei doi, la un moment dat. Ca semn că cel ce trebuia format a fost format. Ca semn, poate, că un nou spirit este pe cale să apară și să facă lucrurile în felul lui. Ca semn că discipolul performează mai bine și mai mult decât cel care l-a format…