Nu am avut nicio reținere de a mă înscrie și de a participa la un eveniment științific în Algeria, în 2005. Cunoșteam mai demult mai mulți colegi din Magreb, specializați în interculturalitate, îi întâlnisem de mai multe ori la Paris, Geneva, Amiens, Lille etc. și mi-au făcut o impresie deosebită prin seriozitatea, deschiderea și temeinicia pregătirii lor profesionale. Într-un fel, mă simțeam solidar cu ei prin sorgintea noastră oarecum „periferică” și pentru că fusesem (oarecum) „recuperați” (eu veneam din estul Europei) după avataruri istorice care nu țineau de noi ca indivizi. Urma să îi cunosc la ei acasă, iar această șansă mă bucura…
Ca unul care deja se obișnuise cu libertățile europene, dar care mai avea în memorie reperele unui stat polițienesc, am fost frapat să constat că la descinderea din aeroportul din Alger întregul perimetru era înțesat de militari înarmați, ce patrulau atât pe piste, cât și în spațiul închis al aeroportului. Mai mult decât atât, bagajele noastre au fost recuperate direct de pe pistă, unde am format un rând (fiecare cu bagajul lui), fiind atent verificați și controlați. Am suportat aceste reguli la gândul că există niște rațiuni pentru tot acest ritual de primire (știam de îngrijorările statului algerian față de posibilele atentate). Gândeam că nu-i decât un simplu control inițial, necesar spre binele nostru comun, după care mă voi mișca în voie și voi fi liber…
Nu a fost să fie așa. De la preluarea de la aeroport, pe parcursul șederii noastre acolo (mai eram cu trei colegi – doi din Iași și unul din Timișoara) și până la revenirea spre poarta de ieșire din țară am beneficiat de restricții de mișcare, de escortări controlate, de indicații din partea celor care gestionau întâlnirea științifică respectivă. Apoi, în zilele cât am stat acolo, am mers doar cu autocarul, escortat de poliție, iar la hotel am fost păziți si nu am avut voie să ne plimbam prin oraș. Cred că Algerul este singurul oraș în care am ajuns fără însă a-l vizita de capul meu. Singurele vizite au fost cele organizate de gazde, care ne-au indicat să nu părăsim un anumit areal delimitat. Toată atmosfera asta constrângătoare contrasta cu euforia și bucuria localnicilor care își „pierdeau” timpul prin piețe, străzi, care păreau extrem de calzi și primitori și care ne făceau mereu cu mâna… Prima locație care ni s-a rezervat era un complex de vile de protocol, închis și protejat cu sârmă ghimpată, pe malul mării, din care nu ni era permis să ieșim. Am fi vrut să ne plimbăm pe țărmul mării, dar nu o puteam decât adulmeca sub privirile atente ale paznicilor ce vegheau permanent. Țin minte că aceștia, la anumite ceasuri, ieșeau din gherete, îngenuncheau pe niște covorașe și aduceau slavă lui Allah, rugându-se în felul lor…
Atent și înțelegător față de particularități (deh, eram un teoretician și promotor al interculturalității, intervenția mea în plen având titlul „Mondialisation et internationalisation de la formation et les exigences de l’éducation interculturelle”), încercam peste tot să le dibui, să le rețin, să le interpretez. Și nu au fost puține. Iată câteva dintre ele. Mesele erau lipsite de băuturi alcoolice și de carne de porc; ne-am bucurat, în schimb, de cele mai gustoase preparate din carne de oaie. La masa festivă, desfășurată la un restaurant tradițional (cu chiu cu vai, am putut cumpăra o sticlă de vin), ni s-au pus pe niște mese 4-5 oi fripte, întregi, umplute cu ceva paste și legume indigene, din care fiecare dintre noi a rupt și a mâncat cu degetele ce a dorit și cât a putut. Nici băile nu arătau la fel ca ale noastre, cele europene, aveau obiecte fie în plus, fie în minus…
Am fost frumos impresionat de spectacolul dat de un ansamblu artistic tradițional, cu muzică arabă, ai cărui membri au făcut o demonstrație de virtuozitate interpretativă, de variate și exotice instrumente muzicale (de coarde, de suflat, de percuție), de costume pe măsură. Am realizat, cu acel prilej, că multe ritmicități, acorduri, chiar motive melodice au fost preluate în muzica noastră europeană, inclusiv în hit-urile la modă. De altfel, s-au editat melodii ale căror ritmuri au îmbiat la dans (atât în sala de spectacol, cât și la restaurant), autohtonii cât și invitații dispunându-se în șiruri ce vibrau și se mișcau în consens cu chemările muzicii. Am fost frapat de contrastul dintre conduita reținută de zi cu zi a arabilor și expansiunea aparent senzualistă a dansurilor lor; o cumpătată prezență a trupului, prin unduiri și alunecări ale picioarelor și mâinilor; o subtilă înălțare către cer, o semnificativă orientare către pământ, o misterioasă vizare a celuilalt. Și asta, într-o solidaritate și consonanță a tuturor. Parcă toți formau un singur corp: al unei comunități ce-și are demnitatea și frumusețea ei. Un etos care arată că și firea cea pământeană are dreptul să se manifeste prin rafinate, subtile și înalte mijloace de expresie…
Timpul are o altă conotație și are o altă reprezentare în arealul despre care facem vorbire. Este un regulator relativ, destul de flu, de mobil și nu trebuie luat în serios. Timpul ceasurilor pare a fi o intruziune pernicioasă într-un mod mai natural de a fi, care ascultă de o temporalitate ingenuă, ascunsă, grefată undeva în substraturile simțului comun. Lucrările congresului s-au derulat, normal, în concordanță cu un program, în plen și pe secțiuni, după un anumit orar. În timpul celor trei zile, nici un reper orar nu a fost respectat. Cei care nu știau „regulile” locului, urmând a prezenta ce aveau de prezentat, așteptau încordați mirându-se de întârzierea publicului care, într-un mod cât mai firesc posibil, își făcea prezența, într-un târziu, ca și cum totul ar fi fost în regulă. Cel mai stresant moment a fost așteptarea unui taxi, angajat de către organizatori, ca să ne conducă la plecare către aeroport, care a întârziat cam trei ceasuri. Ni s-a indicat o oră de întâlnire dimineața, la recepția hotelului, iar șoferul a catadicsit să vină cu vreun ceas înaintea plecării avionului. Degeaba ne-am plâns la recepție, cei ai locului intuiau problema noastră și ne răspundeau cu zâmbete (sub)înțelegătoare…
Un moment de neuitat a fost și vizitarea muzeului și memorialului martirilor amenajate în amintirea celor care s-au jertfit pentru dobândirea independenței naționale în 1962. Rețin imaginile de o atrocitate vizibilă, care ne-au marcat, asupra populației civile. A fost puțin jenant, mai ales pentru colegii francezi, care, într-o tăcere apăsătoare, am trecut în revistă, ca într-un moment de reculegere, „urme” ale istoriei de care nu eram noi răspunzători. Cu toții am resimțit o anumită greutate a vremurilor trecute, iar prezența noastră acolo, cercetători adunați de prin toată Europa și din Magreb, era un fel de pios omagiu față de un popor marcat de atâta suferință. Nu eram activiști politici, ci teoreticieni ai unor principii ce fuseseră atât de des încălcate de istorie. Niște animatori ai unor frumoase valori, niște visători de lumi mai bune, niște idealiști, niște romantici…
M-am reîntors din Algeria, în parte pus pe gânduri, în parte edificat, în legătură cu beneficiile contactelor interculturale. Toate trebuie să fie cu putință, în acest sens, atât timp cât nu se încalcă drepturile unei comunități de a rămâne ea însăși, de a fi fidelă cu propria istorie, cu propria limbă, religie, cultură. Din păcate, multe din deraierile contemporane au în subsidiar astfel de asperități, neînțelegeri sau incompatibilități culturale. Când se va înțelege acest lucru, probabil că multe bătălii sau atentate nu se vor mai întâmpla, iar oameni vor fi „mai” oameni!…