Cuvântul de mai sus nu îl găsiți în DEX sau Wikipedia. Nici în mai știu eu ce hrisoave sau opusuri. Onomatopeic, trimite către ceva sacadat, silabisit, gargarisit, și pare a fi înrădăcinat în cele primitive sau în „hăul” timpului. În cele știute sau nu. În cele dorite sau dosite. E din aceeași familie cu Pocreaca. Poate duce către un nume de om, de loc, de apă, de duh curat sau necurat, poate și de timp – dar nu sunt sigur. Tălmăcitorii de limbi, ghicitorii în astre sau lămuritorii în cele istorice ar putea explica etimologia și multe altele. Dar nu de asta sunt interesat aici.
Curagău e numele unui cătun din Comuna Comarna (cândva Osoi – Iași), cu doar câteva zeci de case, izolat cumva de ceea ce îndeobște numim civilizație, modernizare, actualitate. Cred că fusese cândva un sălaș al unor robi pe moșiile din zonă, poate chiar de țigani, cu toate că populația, la timpul descălecării mele pe acele meleaguri, era amestecată. Așa era pe vremea copilăriei mele, și cam tot așa este și astăzi. E primul loc al petrecerii vacanței, al evadării din cele știute, al plecării din satul de baștină, de plasare într-un loc „exotic”. E prima experiență a alterității comunitare, a bucuriei plecării de acasă, a ieșirii și evadării într-un spațiu cultural străin.
Cum taică-meu, dulgher și tâmplar fiind, a petrecut pe acolo multe veri, punând temelii și construind ceva case, mă ținea după el nu pentru vreun așteptat ajutor – eram la vârsta când doar mă jucam – ci pentru a o debarasa pe maică-mea de griji suplimentare, ea având alte sarcini cu cele pământuri, acareturi și lighioane de pe lângă casă. Și chiar sarcini, în adevăratul sens al cuvântului, cu cei doi frați ce aveau să vină după mine. Tatăl devenise un fel de vedetă meșteșugărească, în cătunul cu pricina, și se duceau oarece „lupte” pentru a-l arvoni și prinde într-o astfel de lucrare, mai ales că prin antecedentele „imobiliare” demonstrate (case din vălătuci sau chirpici, de la temelie până la acoperișul cu azbest sau tablă) dobândise ceva credibilitate și faimă în satele de pe valea Jijiei și nu numai. Iar eu, aflându-mă la vârsta „micului faun”, nu conteneam a iscodi, a descoperi, a încerca lucruri ocrotit de …„salopetele” tatălui.
Câteva lucruri îmi amintesc despre locul și experiențele cu pricina: era un cătun „de-centrat”, fără școală, biserică și administrație, singura „instituție” fiind un magazin ad-hoc, adăpostit într-o casă oarecare, în care am fost cazat, oploșit, omenit. Cu familia respectivă eram și înrudiți, capul familiei, nea Arnăutu, de baștină din Osoi, fiind văr cu tata. Apoi, după cum am „procesat” mai târziu, în acea comunitate nu se respectau regulile statului, ci ale satului, ale bunului simț, ale tovărășiei și onoarei intuitive: cuvântul dat era sfânt și frica de Dumnezeu îi călăuzeau în toate, dar furau cât se putea lemne din pădure, vânau pe rupte cele sălbăticiuni de prin poieni după îndeletnicirile moștenite, mențineau haturile la pământuri după înțelegerile vechi și nu cele impuse de „colectiv”. Bașca, își întemeiau familii pe „furatul” fetei, chiar dacă nu avea vârsta legală, până la consimțământul părinților și formalizarea de către autorități. Însă și acordul venea de la sine, pentru că ce se petrecuse, împotriva regulilor propovăduite, se statua pe porniri și simțăminte profunde care, de cele mai multe ori, își dovedeau în timp puternicia și statornicia (cunosc cazul lui Ionel al lui Luca al lui Haralambie, cu Paulina lui, ce trăiesc amândoi și astăzi, dă-le Doamne sănătate cu tot neamul lor!). Apoi, tinerii și maturii aveau acel curaj și dârzenie aproape sălbatece de a înfrunta intemperii, de a depăși obstacole, de a sfida legile naturii sau ale cetății: își împărțeau dreptăți și încheiau socoteli pe cont propriu (inclusiv cu bărdița), sfârtecau cu tot elanul, în miez de noapte, drumurile înghețate sau pline de noroaie cu căruțele sau călărind cai peste dealuri și văi – în astfel de atelaje aflându-mă, uneori, și eu. Erau deosebiți de săritori, afectuoși, solidari în nevoințele lor, înțelegători și răbdători în legătură cu tot ce li se întâmpla – mai rele sau mai bune. Mâncau sănătos – cum se zice acum, numai de la curte, sau, la nevoie, procurau, prin schimb sau cumpărare de la iarmarocul de la Osoi, mă rog, lucruri de care nu dispuneau – ceva in sau borangic, caiele și potcoave pentru cai, făină de grâu, purcei, diverse unelte pentru casă sau câmp. De fructe, legume și, desigur, viță de vie – nu duceau nicio lipsă. Mobilele sau alte obiecte de prin odăi erau chestii simple, neaoșe – fie moștenite, fie făcute de către ei.
Pe scurt, ce-aș vrea să spun? Că dincolo de experiențele mari, știute și recunoscute, răsar pe firul vieții și ocazii mai mici, aparent periferice sau ascunse, ce aduc un plus de sens și „pun capac” la planuri mai ample ale existenței noastre. Că firimituri ale unor experiențe autentice pot fi descoperite în cele „mici și neînsemnate”, pe măsură ce înaintezi pe calea vieții, inclusiv prin cercetare de sine, auto-reflecție, edificare. Că orice întâmplare poate sta la generarea și frumusețea unui parcurs. Că un Curagău, umil, stingher și neștiut de nimeni, poate deveni un topos existențial, o piesă semnificativă pe canavaua unei vieți, un referențial formativ originar, un „propulsor” al unor prefaceri. Că fiecare dintre noi, retrospectiv și în ordinea înțelepțirii noastre, ar putea descoperi „Curagăul” personal ce merită a fi prospectat, apreciat, mărturisit!…
Notă. Aduc mărturie suplimentară o poză cu casa familiei Arnăutu, lemnăria și foișorul fiind realizate de taică-meu în perioada despre care fac vorbire în textul postat.