Școala este un loc al culturalizării și formării persoanei printr-o racordare a acesteia la valorile emblematice ce definesc comunitatea din care face parte sau umanitatea cu întreaga ei zestre culturală. Ea are menirea de marcator cultural, de instanță de construire a profilului identitar – atât în raport cu comunitatea de care aparține, cât și în raport cu propria personalitate. Copilului i se prezintă cunoașterea, dar trebuie să i se creeze și condițiile să se definească, să se autocunoască, să se așeze în matca lumii, să își recunoască și își asume o anumită marcă printr-un joc firesc al diferențelor, particularităților, chiar contrastelor. Din acest punct de vedere, trebuie să i se pună la dispoziție cât mai multe aliniamente valorice din perspectiva cărora să înțeleagă lumea – de la cele universale la cele particulare, de la cele ale alterității la cele ale sale, de la valori pragmatice la cele sufletești, de la constante valorice la repere circumstanțiale.
Formarea unei persoane reprezintă o lucrare complexă ce presupune clarviziune, continuitate, conlucrare dintre mai mulți factori, ocazii, orizonturi valorice pe direcțiile cunoașterii, achizițiilor instrumentelor culturale, activării unor comportamente dezirabile. Cum educația, de mai multe secole, este instituționalizată, prin edificarea unor sisteme de învățământ, acestea trebuie să asigure o formare integrală pe linie intelectuală, morală, spirituală, practică, civică etc. Încât, dacă se predă știință (ce-și află corespondentele în mai multe discipline școlare), atunci și spiritualitatea trebuie să aibă corelate la fel de pregnante precum celelalte tipuri de valori.
Valorile creștine dobândesc un statut particular pentru că vizează intimitatea ființei, fundalul atitudinal și de credințe, înclinația și căutarea metafizică a omului ce presupun procesări sau corelări mai complicate dintre cognitiv, afectiv, atitudinal, reprezentativ, proiectiv, comportamental. Ele se decantează și sunt apropriate de persoane în timp, având un caracter osmotic, cumulativ, integrativ (dacă e să ne referim la procesualitatea psihologică internă), și dau seama de o anumită demnitate existențială a omului ce caută să depășească fapticul, concretul, relativul, aspirând la supra-mundan, la transcendent, la constant, la absolut. Manifestarea religiozității, la scară antropologică, a marcat un salt uriaș de la perceperea prezentului la previzionarea viitorului, de la apropiat la îndepărtat, de la material la imaterial, de la nevoi bazale la aspirații înalte, de la trup la suflet, de la pământ la cer. Iar din perspectiva evoluției individului, căutarea și întruparea valorilor religioase arată setea de edificare, de perfectare, de accedere către o matcă valorică superioară, de vizare sau așezare într-un registru existențial privilegiat.
Prin Religie accedem la un palier cultural de cel mai dens și integrativ conținut. Ea presupune și cunoștințe specifice sau din alte domenii, dar aureolate sau integrate spiritual, trimite și la deprinderi ce înstructurează adânc subtectonica persoanei, se adresează palierului atitudinal și implicativ, în raport cu sine sau cu alții, vertebrează valoric și îmbie la criterii valorice de înțelegere și alegere a perspectivelor. Disciplina Religie, față de alte obiecte de studiu, caută să vizeze credința persoanei, să o conștientizeze ca problemă, să o fasoneze în raport cu un substrat fenomenologic ce ține de etajul intim al persoanei, la care, mai devreme sau mai târziu, e foarte posibil să ajungă. Nu în sensul că prin aceasta cineva este directivat sau obligat să creadă necondiționat, ci că i se propune o eventuală pistă, i se devoalează un parcurs ascendent, urcător sau o dimensiune ce valorizează și imprimă superioritate, autonomie și demnitate ființială. De aceea, e necesară multă pricepere și precauție în a selecta și prelucra didactic, la nivel de materie de predat, setul de valori subsecvente, elementele de conținut cu efect formator, „ancorele” valorice ale disciplinei care să atragă, să intereseze, să fie în consens și pe linia expectanțelor copiilor. Religia nu trebuie să impună, ci să propune o zare axiologică, o pistă integratoare și „plinătoare” a orizontului de stări, de vreri, de așteptări. Ne interesează, desigur, ce competențe ne formăm, spre ce profesiuni ne îndreptăm, dar, în același timp, și cum integrăm și semnificăm aceste realizări în perspectiva unor valori eterne. Pe un fond valoric consolidat și bine articulat, persoana devine mai performantă, mai stabilă, mai puternică. Pe „canavaua” spirituală pot fi țesute destine împlinite, expresii felurite de manifestare a oamenilor, „performări” diferite – de la cele care vizează trebuințele practice la cele sociale, științifice, artistice, sportive etc.
Desigur, de mare importanță vor fi topicile sau temele care se vor circumscrie traseului de formare specific educației religioase. Acestea nu se vor suprapune nicidecum peste acele formule de pregătire cu caracter vocațional (specifice liceelor teologice sau facultăților de profil). Aș aduce în atenție și o serie de principii de generare ale acestor conținuturi de predare, care sunt în convergență cu ce este nou în materie de științe ale educației: să prezinte relevanță în raport cu profilul de formare al absolventului, să asigure identitate de conținut și particularitate spiritual-confesională, să fie atractive pentru elevi, prin teme și activități de învățare care să răspundă nevoilor, intereselor și căutărilor specifice acestei vârste, să asigure continuitate/corelativitate cu cunoștințe precedente oferite de disciplina Religie, să integreze valori de conținut, într-o perspectivă interdisciplinară, oferite de discipline anterioare sau predate simultan cu Religia, să valorifice cumulul scripturistic, patristic, istoric și cultural din perspectiva unor obiective de formare necesare elevilor, să abordeze teme contemporane de interes prioritar (războiul, pandemia, avortul, eutanasia, familia, derive existențiale etc.) din perspectiva valorilor creștine, să pună accent pe credința vie, pe atitudini și comportamente moral-creștine, interiorizate și asumate de elevi etc.
Nu în ultimul rând, atragem atenția că școala este un cadru de alimentare nu numai cu cunoștințe, ci și de formare a unor atitudini și credințe. Cunoașterea care se transmite nu are nici o valoare dacă nu este aureolată de conștiința întrebuințării ei. Or asta presupune poziționare, transcendere, deschiderea unor perspective mai înalte. Rămânând în limitele cognitivului, nu facem nimic (sau facem prea puțin, chiar rău). Perspectiva religioasă propune o altfel de „uzanță” a cunoașterii, una care să facă bine persoanei și conștiinței lui. Crezând în bine, în adevăr, în frumos acestea chiar au șansa să se ivească în fața noastră. Cu cât credem mai mult în ele, cu atât ele se vor concretiza. Conștiința religioasă construiește nu numai un individ mai responsabil, dar și o lume mai dreaptă, mai bună, mai frumoasă.