Învățarea începe cu mirarea și interogarea. Și tot cu acestea sfârșește ea. Cine se întreabă mereu acela este bine poziționat pe drumul învățării. Cine se interoghează înseamnă că nu este pe deplin mulțumit de ceea ce știe și caută să vadă lucrurile și altfel. Cine se înfiorează de ceea ce află demonstrează cât se poate de clar că nu este indiferent față de ceea ce posedă, nu rămâne pasiv față de cunoaștere, vrea să meargă cu ea mai departe. Cunoașterea veritabilă este reflexivă; nu este o țintă ci un parcurs, nu este o achiziție ci o năzuință, nu este o proprietate individuală ci un bun care trebuie dat mai departe. Și presupune mereu un „mai mult”, un „rest”, un „dincolo”: creează sentimentul că mai sunt lumi de aflat, lucruri de descoperit, stări de simțit. Cunoașterea autentică este cea care se transcende pe sine.
Felul cum punem întrebările dă seama de puterea noastră de a învăța și de a evolua. Un om este ceea ce este prin întrebările pe care și le pune (sau care le ridică și altora) în raport cu sinele, cu semenii și cu Dumnezeu. O persoană se edifică și se înalță prin felul de a problematiza. Nu trebuie să repudiem pe oamenii care își pun probleme. Valoarea unui om poate fi direct proporțională și cu „problemele” pe care le poartă!
Zbuciumul interogativ constituie un predeterminant al învățării și al aflării soluțiilor. În actul creativ și inovativ cel mai important moment este constituit din punerea unei probleme. Ceea ce urmează este derivat direct din acest punct de plecare. Marii descoperitori au fost cei care au știut să pună mari și inedite întrebări. Câteodată, e nevoie să-ți pui o problemă ca ea să se rezolve; e suficient să-l invoci pe Dumnezeu ca el să vină lângă tine. Punerea întrebării este primul pas al aflării adevărului.
Ivirea unei întrebări nu este semnul obligatoriu al necunoașterii. Dimpotrivă, prezența ei denotă că ceva din ceea ce se caută este anunțat prin chiar punerea întrebării. „Fiecare căutare – spune Heidegger – conține o însoțire precursoare (subl. n.) care este ceva din ceea ce se caută”. Când punem întrebarea „Ce se întâmplă acolo?” știm deja o serie de lucruri: că există un acolo, că acolo se-ntâmplă ceva, că noi suntem cei care ne-ntrebăm, că am putea în principiu să știm ce se întâmplă acolo, că e bine să aflăm ce se întâmplă acolo, că putem face ceva cu răspunsul la această întrebare etc. etc. Mai rămâne să aflăm doar un „simplu” aspect: ce se întâmplă acolo!
Problema care se avansează predetermină de multe ori soluția ce urmează a fi revelată. Orice conținut, care va fi „turnat” în „forma” întrebării, trebuie să se modeleze în spiritul ei. Răspunsul „se ascunde” in nuce în însăși întrebarea care este pusă. Încât și aici funcționează acel principiu pascalian – oarecum tăinuit, căci ține de „viclenia” rațiunii – și anume: „nu te‑aș căuta (în plinătate) dacă nu te‑aș fi găsit (în parte)”. Când plec la drum am deja o parte a drumului în mine, când doresc să-mi aproprii ceva fac deja corp comun cu acel ceva. Așadar, propoziția interogativă are o natură rezidual-contextuală și rezultă dintr‑un fond de cunoștințe inițial știute. Logicienii numesc acest conținut anticipator presupoziția întrebării.
Totodată, întrebarea dezvăluie o altă latură a lucrurilor față de cum le știam noi la un moment dat. Ea pretinde a „uita” ceea ce cunoaștem în profitul prospectării altor aspecte ale realității interogate. „Când pui o întrebare – ne previne Constantin Noica – luminezi lucrurile. Este vorba de o iluminare a lor la propriu, o punere a lor în lumină, în sensul că deschizi un orizont, unde lucrurile pot apărea lămurit sau nu. Felul cum proiectezi fascicolul de lumină, întrebând, este felul cum înfrunți lucrurile, iar bogăția modalităților de interogație ține nu mai mult de subtilitatea conștiinței ce întreabă, decât de subtilitatea existentului asupra căruia întreabă”. Poate că realitatea ar rămâne cufundată în necunoscutul ei dacă nu am „arunca” asupra ei semne de întrebare, mirări, provocări.
Există un dinamism inerent în punerea întrebărilor. Ele se leagă, se cheamă și se completează reciproc. O întrebare „trezește” alte întrebări, declanșându‑se o reacție în lanț în „generatorul” interogativ. Întrebarea pusă poate ascunde, uneori, alte problematizări neformulate încă. Ne fixăm o întrebare, dar nu știm care vor fi următoarele. Interogația împrumută ceva din cutia cu surprize a Pandorei (ceea ce este de dorit!), dar și din întortocheatul labirint al Minotaurului (în care te poți pierde!).
Din punct de vedere educațional, e bine să-i încurajăm pe cei care pun întrebări. E indicat să vedem în elevii sau studenții noștri nu numai niște simpli „respondenți”, care se conformează mereu somațiilor noastre interogative, ci și niște subiecți care ne pun întrebări, ridică probleme, duc mai departe sau întorc pe toate fețele punctele noastre de vedere. Și asta pentru a nu rămâne cu răspunsurile noastre, ci pentru a ne ridica, dimpreună cu ei, din întrebare în întrebare, tot mai sus spre zările cunoașterii.
(fragment din Constantin Cucoș, Educația. Iubire, edificare, desăvârșire, Editura Polirom, Iași, 2008, pp. 38-40)